Cărţi apărute la Editura Fundaţiei România de Mâine în presa culturală

 „Filosofia integrativității”
– filosofia unui  gânditor român integral: Ioan N. Roșca

Cartea filosofului român Ioan N. Roșca, (Filosofia integrativității, Editura Fundației „România de Mâine”, 190 pagini, București, 2021), este o sinteză de maturitate, lucrare la care se ajunge de-a lungul multor ani de interogații, meditații și cercetări filosofice finalizate cu excursuri filosofice de ramură (antropologie, istoriosofie, epistemologie) și care cer o totalizare. Când totalizezi, riști; riști enorm! Dar riști frumos. Ioan Roșca, ca orice metafizician în act, riscă frumos. De ce frumos? Pentru că atunci când ajungi la totalizare, ajungi în final și la tine, subiect al acestui act boltit peste lume, ca un gest kalokagathian de îmbrățișare a Universului văzut și nevăzut. Se înțelege că o astfel de lucrare totalizatoare nu poate fi decât o „viziune generală proprie”, fapt recunoscut de autor încă de la începutul cărții.

Visul oricărui filosof, spunea Lucian Blaga, este construcția metafizică. Filosofia care este orice (epistemologie, istoriosofie, antropologie, axiologie etc.), dar nu și metafizică, nu este completă. Este doar fragmentară, aproximativă atât științific, cât și personal. Când filosoful merge în extensie metafizică, atunci obiectivismul și subiectivismul, corporalul și incorporalul, materialul și spiritualul, lumea de aici și lumea de dincolo, el și lumea întreagă se complementarizează într-o viziune cu adevărat „reală” (integrală), pentru a folosi unul dintre termenii privilegiați ai filosofului.

Din acest punct de vedere, lucrarea pe care o avem în față se înscrie în seria lucrărilor de filosofie ale clasicilor gândirii românești, precum Vasile Conta, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Mircea Florian, Constantin Noica, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu etc., dar și ale celor contemporani (Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduțescu, Alexandru Surdu, Mircea Dumitru etc.).

Lucrarea, pentru a fi înțeleasă în toate articulațiile sale, ar trebui precedată de lectura lucrărilor anterioare ale autorului: Filosofie antică, medievală, renascentistă (1995), De la mythos la logos (1997), Filosofia modernă (Empirismul și raționalismul) (1999), Specificul fenomenologiei franceze: Maurice Merleau- Ponty (2001), Introducere în filosofie (2002), Introducere în axiologie (2002), Filosofia modernă (Luminism francez și filosofie clasică germană) (2007), Introducere în antropologia filosofică (2014), Çi… și… Eseuri antropologice (2017), Istoria în oglinda spiritului filosofic modern și contemporan (2018). Un astfel de apriorism al lecturii ar sugera că singura cale de ajungere la ideea majoră (la care năzuiește să ajungă orice gânditor) ar fi cea inductivă. Autorul însă preîntâmpină acest gând unilateral: demersul de față este construit atât inductiv (o generalizare a ideilor lucrărilor de ramură anterioare), dar și deductiv (dinspre intuițiile asumate în lucrarea de față către ideile particulare ale celorlalte lucrări). Așadar, chiar și acela care nu a luat contact cu lucrările anterioare poate începe cu cea de față, urmând firul gândirii de tip deductiv. Până la urmă, important este unde ajungi, nu de unde pleci. Este clar că, odată ce ai terminat de lecturat această lucrare, vei simți nevoia luării contactului cu lucrările anterioare, pentru a da intuițiilor generale prezente o corporalitate intuitivă, închizând astfel cercul.

Încă din prefață, autorul își prezintă „ideea fundamentală: ideea integrativității, altfel spus, ideea corelativității spiritului și materiei, a subiectivului și obiectivului”. Această integrativitate, care ar intriga pe mulți, tributari unei concepții sau alteia (monist- materialistă, monist-spiritualistă sau dualistă), operează cu calm de-a lungul întregului flux ideatic al cărții, asemeni unui fluviu heraclitian în care toate devin una, fără a-și pierde ființa.

Cartea este structurata în trei mari părți. În prima parte, „A fi, a exista și a fi real în lumea de aici și de dincolo” sunt postulate sensurile în care filosoful operează cu termenii fundamentali de Ființă, Esență, Existență și Realitate. Privilegiată în discursul ontologic, Ființa este introdusă în discursul lucrării de față drept „temeiul nedeterminat al oricărei existențe determinate”. Ființa nu desemnează realul, ci potențialitatea pură: „potența tuturor lucrurilor de a exista și de a fi ceea ce sunt” (pag.12). Aducând în sprijin teorii ontologice de referință (Platon, Aristotel, Heidegger, Lucian Blaga, Constantin Noica), Ioan Roșca conchide că „ontologia generală este întru totul compatibilă, în planul metafizicii și al filosofiilor aplicate, cu punctul de vedere integrativist” (pag.37) asumat personal. Conceptul de Esență (cosmică) este „analogonul Ființei la nivelul întregului Cosmos finit” (pag.42), deosebindu-se de nedeterminata Ființă generică (Ființa ca Ființă) prin caracterul determinabil: „Esența cosmică exprimă un substrat potențial, dar un fond al lumii considerat in rem și nu ante rem” (idem). Opinia noastră este că autorul, prin conceptul de Esență cosmică, introduce un factor de trecere, de la nedeterminata Ființă, la existențele determinate (genurile, speciile și individualele cosmice). Cum acestea din urmă, conform principiului integrativist, sunt deopotrivă materiale și spirituale, este necesar ca și Esența, în calitate de factor de tranziție, să exprime o „dublă potență cosmică”, să nu fie deci nici numai ceva material, nici numai ceva spiritual, ci o conjuncție pur potențială a celor două. Dacă Ființa este doar posibilitatea de a fi, Esența este aceeași posibilitate, dar de a fi într-o dimensiune – deopotrivă materială și spirituală. În termeni spinoziști, putem să spunem că este vorba de o posibilitate determinată ca mod (Ființa este analog al Substanței iar Esența un analog al modurilor substanței, integrare de material și spiritual, nu doar material sau spiritual). După categoriile de Ființă și Esență, urmează categoria Existenței, văzută de filosof ca fiind nemijlocită și mijlocită, având, spre deosebire de cele precedente, un caracter perceptiv (prin simțul extern sau cel intern). Orice existent este perceptibil. Din acest motiv, numai lucrurile individuale posedă existență. Dar existența lor nu este doar fizică (materială), sau doar spirituală (psihică), ci atât fizică, cât și spirituală. Existența este un continuum material- spiritual. Viziunea filosofului Ioan Roșca ne îndreptățește imaginea unei plonjări a lucrurilor individuale ale lumi într-o substanță (magică, s-o numim) ireductibilă la material sau spiritual. O asemenea perspectivă nu deschide calea negării lui Dumnezeu,   ci   o   deschide   pe   aceea   a   afirmării „existenței” sale (atât cât putem asocia verbul „a exista” cu Ființa indeterminat divină), de o percepută „existență divină” apropiindu-se religia inimii, și nu cea rațional- teologică. Cu aceste categorii, speculației filosofului Ioan Roșca îi cresc aripi uriașe: este formulată însăși existența sufletului în lumea de dincolo, precum și vederea suprasenzorială în lumea de dincolo a sufletelor incorporale etc. Cu toate acestea, discursul filosofului român continuă să rămână riguros filosofic, fără a trece în teologie, acesta atenționându-ne: „…orice cale speculativă am urma, am ajunge la concluzia că Ființa este o Conștiință infinită, care se autopercepe… Rațiunea speculativă lasă loc rațiunii teologice, care pleacă de la credința în existența lui Dumnezeu… Pentru a nu deveni religioasă, filosofia trebuie să se limiteze numai la postularea Ființei ca izvor posibil al tuturor celor existente” (pag.86). Ultima categorie, cea mai concretă (în sens hegelian), urmând Ființei, Esenței și Existenței, este categoria Realității. Realitățile apar din inserția esențelor în existențe, în natură inserția fiind aproape totală, în timp ce în viața omului aceasta se „realizează” în grade diferite de variabilitate. Realitatea înseamnă stabilitate, constanță, persistență. Natura beneficiază de asemenea atribute, în timp ce fenomenologia umană se dovedește a fi una în cea mai mare măsură volatilă, instabilă și aparent perenă. Numai integrarea valorilor pozitive (adevărul, binele, frumosul, sacrul) în faptele omului le poate augmenta acestora cota de realitate.

Partea a doua a lucrării, „A cunoaște și a adeveri, ca raport subiect – obiect”, reprezintă un excurs gnoseologic din perspectiva ideii integrativității, discutate fiind teme precum locul rațiunii, raportul rațiune – Ființă, raportul Rațiune speculativă – Ființă divină, raportul rațiune – Esență cosmică, raporturile rațiune – cunoaștere și rațiune – valoare, raportul intelect – rațiune, raportul percepție – intelect etc.

Partea a treia, „Filosofia fundamentală integrativă și filosofiile aplicative”, închide cercul, aceasta tratând înțelegerea filosofiilor aplicative din perspectiva deductivă a filosofiei integrativiste. Teme antropologice, precum raportul dintre individ și societate, libertatea, sensul vieții, problema alienării etc. capătă din această perspectivă iluminări semnificative și un spor substanțial de înțelegere. Aceleiași logici spornice îi urmează și axiologia și istoriosofia din ultimele capitole.

O replică dintr-un film, rostită în alt context, cu finalități nefilosofice, dar cu posibilități de analogare fructuoasă, arată că „ceea îi place lui Dumnezeu îi place și diavolului”. Sinteza filosofică căreia îi suntem martori îi este plăcută Principiului lumii „Da” (dornic să ajungă la sine prin cunoașterea omului, prin fiecare cunoaștere individuată a omului istoric), dar de partea cealaltă a crestelor înalte ale gândirii, veșnic treaz și la pândă, pregătit mereu de negare, suntem conștienți că stă amenințătorul contra-Principiu „Nu”. Având satisfacția produsă de o lectură edificatoare, autorul recenziei de față nutrește convingerea că lucrarea filosofului român Ioan N. Roșca, „Filosofia integrativitatii”, se înscrie cu succes în linia operelor creatorilor de sistem filosofic românesc, reprezentând o făclie care luminează crestele aspirației carpatice la Marea Cunoaștere. (Valeriu SOFRONIE)

(Cronică apărută în revista SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021)