Capul plecat umblă după potcoave de cai morţi

Într-o familie foarte numeroasă, mai ales când are pretenţii de club de lux, ar trebui ca lucrurile să meargă bine de la sine. În primul rând pentru că, atunci când i-am trecut pragul, n-am văzut nicăieri lipit pe uşă vreun afiş din acelea care anunţă dreptul şandramalei de a-şi selecta clientela. Am îndeplinit, mai mult de nevoie, nişte obligaţii, ne-am chinuit două decenii să învăţăm reguli noi, am acceptat să ne supunem unor exigenţe departe de felul nostru de a fi şi, aşa, cu pantofii scâlciaţi şi pantalonii peticiţi în tur, am fost lăsaţi să intrăm. Siguranţă, confort, pace, prosperitate, consum, bunăstare, trai pe vătrai. Ce-a rămas din toate astea vedem acum. Ştiam cu toţii că a deveni membru al unei uniuni presupune reducerea suveranităţii, adaptarea la schimbări, restructurarea economiei, legi noi. Nu ne-a vorbit însă nimeni despre atingerea unor obiective veşnic în mişcare. Am tras cu arcul, dar săgeata nu a mai ajuns unde trebuie fiindcă cineva a mutat între timp ţinta – şi continuă să o facă.

Nu e prima oară când ni se întâmplă asta. Atraşi într-un război care nu a fost al nostru, lăsaţi singuri de „aliaţii tradiţionali” în faţa unui inamic căruia i se dăduse în scris, pe un şerveţel luat de pe masa unei cârciumi al cărui nume nu şi-l mai aminteşte nimeni, mână liberă să facă ce vrea. Apoi, după semnarea păcii, noi, săracii unei ţări bogate priveam cu capul plecat cum trenurile pe care scria Sovrom Petrol, Sovrom Lemn şi altele asemenea, cărau avuţia ţării spre aiurea, ca despăgubiri de război, desigur. Mai târziu, a venit „perioada de deschidere”. Şi iar a fost rău, pentru că partenerii din „Lumea liberă” au condiţionat reluarea relaţiilor economice de plata unor uriaşe despăgubiri pentru naţionalizarea afacerilor lor în anul 1948. Am strâns din dinţi, ne-am golit buzunarele şi le-am dat ce au cerut. Cu ce ne-a mai rămas am construit şi am tot construit, până când am trecut prin alte crize, produse tot de alţii. Şi iar ne-am golit portofelele şi, de data aceasta şi burţile, ca să plătim o politică economică internă greşită, dar şi dobânzile triplate ale împrumuturilor făcute pentru dezvoltare. Alte ţinte în mişcare.

Acum, se întâmplă din nou, şi tot cu capul plecat stăm, căutând potcoavele unor cai despre care cineva ar trebui să ne spună că sunt, de multă vreme, morţi. Accesul în spaţiul european de liberă circulaţie ne este interzis de un stat al cărui nume conţine cuvântul „jos”. Ştiam că acesta se referă la poziţia faţă de nivelul mării, nu ne-am imaginat că este vorba despre ceva atât de „jos”.  Motivul: corupţia, mafia, crima organizată. Dacă acuzaţiile astea ar veni din partea Vaticanului, poate că ne-am pune bărbia în piept, ne-am face semnul crucii, şi ne-am gândi serios la „rule of law” – obositorul pretext invocat de mii de ori până acum. Dar nu este aşa. Vocile indignate vin dintr-o ţară în care un jurnalist incomod şi un avocat prea băgăcios au fost executaţi în plină stradă de mafia locală. Despre Peter de Vries sau despre Derk Wiersum (https://www.theguardian.com/news/2022/oct/06/cartel-journalist-gangland-killings-netherlands-peter-r-de-vries) ori despre mita dată cu dărnicie de companiile din ţara respectivă oriunde vor să deschidă o afacere în lumea largă, nu prea vorbeşte nimeni. Dacă politicienii noştri încă nu s-au săturat ca alţii să-i admonesteze, să-i trateze ca pe nişte valeţi îndărătnici sau să le tot strecoare plăcuţe suedeze printre buze, e treaba lor. Chestiunea a devenit una de orgoliu naţional, căci, da, avem nevoie şi de aşa ceva. Altfel, tacâmurile de argint, cocktailurile somptuoase şi aperitivele fine servite în clubul de lux despre care aminteam la început nu ne vor ajuta cu nimic. O mare familie nu ar avea sens, cu sau fără „rule of law”, dacă rudele nu se privesc în ochi şi nu îşi întind mâna la nevoie. (Dragoş CIOCĂZAN)