Când Silviu Brucan era optimist…

Doamne, ce supărată am fost pe Silviu Brucan când a afirmat, în cotidianul Le Figaro din 22 ianuarie 1990, că „Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani”.

Nu-mi imaginam că era optimist şi, mai ales că, refuzându-i „profeţia”, chiar eram parte din „stupid people”. Eram prea tineri, era prea devreme. Încă mai trăiam euforia, aveam încredere în noi, credeam că numai descătuşarea e de ajuns. De fapt, nu ştiam ce e democraţia. Nici acum nu ştim toţi.

Democraţia înseamnă şi asumare şi noi nu ştim să asumăm şi să ne asumăm. Regimul trecut ne-a amăgit cu „democraţie” şi cu himera angajării. De fapt, ne-a lăsat imaturi din punct de vedere civic, ne-a „plasat” în grija unui tătuc. Nu ne-a trecut nici până azi! De aceea judecăm, acuzăm, dăm vina pe ceilalţi, pe oricine, dar mai ales pe aceia pe care noi îi promovăm, poate încă inconştient, pe poziţia de conducător-tătuc.

O mare parte dintre noi ne comportăm ca un copil alintat, mofturos. Vrem ceva, dar nu ştim ce. Dar nu mai suntem copii! Avem, deja, 30 de ani. Şi iată, „profeţia” înjurată a lui Silviu Brucan nu se adevereşte! Chiar şi el a fost prea încrezător.

Ce înţelegem prin „suveranitatea poporului”? Cum traducem „formă de guvernare a statului, bazată pe separaţia puterilor şi pe votul universal”? Pentru că e nevoie de tălmăcire. Fără explicaţie, definiţiile sunt cuvinte goale, mai ales în situaţia flagelului numit „analfabetism funcţional”. Dar avem răbdare să ascultăm şi să învăţăm? Avem încredere că ne va fi mai bine dacă învăţăm?! Nu ştiu să răspund. Optimismul meu dă semne de secătuire.

Urmează o perioadă în care vom fi chemaţi să-i alegem pe aceia care ne vor sluji interesele în următorii 4-5 ani. Sau aşa ar trebui! Alegeri prezidenţiale, locale, parlamentare. Pentru alegerea preşedintelui, în noiembrie 2019, s-au înscris sau şi-au manifestat intenţia mai mult de zece candidaţi (14?!), reprezentanţi ai partidelor şi independenţi. Avem de unde alege. Dar ştim noi ce „fişă a postului” are Preşedintele României? Ne interesează? Care ne sunt argumentele pentru a pune ştampila pe un nume sau altul? Alegem pentru că ne place omul sau ne place partidul care îl susţine? Îl alegem pentru calităţile lui sau împotriva altor candidaţi? Dar ce calităţi credem noi că trebuie să aibă? Ne gândim că în exercitarea atribuţiilor sale trebuie să-l ajutăm? Ştim cum să o facem?

În campanie, vom fi atenţi la cât „scandal” face fiecare sau la soluţiile oferite, conform Constituţiei, pentru ca societatea românească să avanseze pe drumul democraţiei şi prosperităţii?Câtă democraţie am deprins în 20 plus 10 ani de la „stupid people”?

Câtă ne asumăm? Cât de suverani ne place să fim? Cu ce mijloace?! (Mioara Vergu-Iordache)