Caloianul sau ciclul jertfei și renașterii perpetue

Iene-Iene, Caloiene,
Ia cerului torțile
Și deschide porțile,
Și pornește ploile,
Curgă ca șuvoile,
Umple-se pâraiele
printre toate văile,
Umple-se fântănile,
Să răsară grânele,
Florile, verdețele,
Să crească fânațele
Să-s-adape vitele,
Fie multe pitele.

Marțea a treia de la Sărbătoarea Paștelui este ziua în care, în sudul României, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei, unde seceta era/este mai frecventă, se celebrează „Caloianul” sau „Scaloianul”. Obiceiul „Caloianului” este foarte apropiat de mitul din Miorița sau din Evanghelii, dar și din povestea jocului aprins al călușarilor. Caloianul (în greacă kalos  = „bun” și Iani =„Ioan”), este o datină însoțită de cântec, care sărbătorea la origine mitul zeului  naturii (simbol al vegetației care moare și reînvie), dar și al omului (al cărui suflet revine periodic într-un nou corp). Oamenii bisericii, pentru a elimina zeul păgân (și ideea de renaștere, ceea ce ar schimba optica asupra vieții umane a fiecăruia), l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, astfel că data caloianului a fost fixată în proximitatea solstițiului de vară (24 iunie).

Unii cercetători spun că numele de Kaloian (Skaloian) vine de la slavul„Kalenu”, care se traduce „de lut” (din lut), fiind o formă mai credibilă. Obiceiul este practicat de copii, într-o zi fixă (a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii) sau, mai târziu, în orice zi secetoasă din an. Obiceiul are o terminologie populară bogată („Iene”, „Scaloian”, „Ududoi”, „Murmuliță de ploiță”, „Tatăl soarelui” etc.). Unii spun că acest nume de „Caloian” este o denumire adaptată după numele lui Ioniță Caloian, împărat vlaho-bulgar, urmaș al valahilor Petru și Asan, din Dinastia Asăneștilor. Scaloianul aparține numai culturii de pe Valea Dunării inferioare, care s-a extins înspre văile tuturor râurilor din sudul Carpaților.

Descrierea acestui obicei, așa cum era prin anii 1945, este următoarea: pregătirile începeau la Paște când se adunau cu grijă cojile de la ouăle vopsite (ouă roșii, simbol al sângelui, al sacrificiului Mântuitorului) sau încondeiate; a doua marți după Paște se formau echipele din copiii de până la 14 ani sub îndrumarea bunicilor și mamelor (în fiecare sat, două-trei echipe, nu mai multe); în cea de a treia marți după Paște se începeau pregătirile. Se aducea pământ galben (lutos) din gropile satului (nu exista sat fără asemenea gropi). Pământul galben se frământa cu apă neîncepută adunată de la trei fântâni. Apa neîncepută era apa scoasă din fântână înaintea zorilor de zi (înainte să cânte cocoșii). În după amiaza zilei respective se forma un chip omenesc din lutul preparat și se gătea acest chip cu cojile de ouă de la Paști, se făceau ochii cu coji albastre, sprâncene cu coji negre, gura cu coji roșii, îmbrăcămintea din diferite culori etc. Se adăugau flori diferite. Numai fetele făceau aceste pregătiri. După asfințit, fetele puneau chipul într-un sicriu sau pe o mică targă pregătită din timp. Noaptea de marți/miercuri se începea priveghiul la care participau numai fetele și una-două bunici. Miercuri, prima persoană care venea cu flori și lumânare (ca la mort) era Mama Moașă (legătura ciclică viață-moarte). După ea veneau și alți copii sau chiar femei, mame sau bunici, care aduceau flori din hârtie creponată confecționate în casă și două fire de flori din grădină („ca la mort”). Nu exista casă țărănească fără grădina cu flori; erau o mândrie a satelor românești. Satul, de la un capăt la altul, era un adevărat spectacol: grădini de flori, livezi cu pomi fructiferi îngrijiți, holde bogate, vii încărcate de muguri roditori,  case văruite alb strălucitor, garduri înnoite, șanțuri curățate, podețe reparate și lavițe (băncuțe) noi la porți sau la intersecția ulițelor, unde erau și troițele. Acum, tradițiile altădată de neclintit au fost uitate, iar grădinile de flori nu prea mai sunt. Tradiția era ca miercuri să se jelească „Scaloianul” precum un mort. După amiază se forma cortegiul la care luau parte și băieții: unul era popa, altul dascăl, alții patru erau ducătorii, iar ceilalți erau pur și simplu însoțitori, parte a cortegiului funebru. Cortegiul format pleca din curtea casei unde se făcuseră pregătiri cu jelirea de rigoare, cu bocitoare, cu cruce și steag, o imitare a unei înmormântări adevărate. Se pleca din curte și se făcea preumblarea „Scaloianului” pe la porți. Miercuri la prânz veneau în sat toți oamenii din câmp, Joi era zi nelucrătoare. Cortegiul cu „Scaloianul” preumblat se îndrepta spre câmp unde erau lanurile de grâu; se oprea la capătul locului cu grâul verde cel mai mănos și se împărțeau toți copii în grupuri de câte doi. Se făcea ultima jelire și ultimul bocet. Apoi se trăgea la sorți primul grup de doi copii care ascundeau „Scaloianul” în lanul de grâu. Ceilalți copii se întorceau cu spatele; se spunea că orbește cel de se uita. Își acopereau fața și așteptau până cei care au ascuns „Scaloianul” ieșeau din lan și strigau: „Scaloianul se uită la asfințit!” Plecau doi să caute și dacă îl găseau, atunci îl ascundeau ei și când ieșeau din lan strigau „Scaloianul se uită la asfințit”. Dacă nu îl găseau, atunci ieșeau din lan și strigau „Scaloianul se uită la răsărit” și tot așa până la ultimul grup de căutători. Apoi „Scaloianul”, la asfințitul Soarelui, era condus spre sat, dar fără cortegiul inițial. Când ajungeau în casa de unde plecase, „Scaloianul” se depunea pe prispa casei și se priveghea de fete, care puteau dormi, iar joi, când se îngâna noaptea cu ziua, fetele puneau lumânări în jurul „Scaloianului” și porneau cu el la gârlă. Acolo aprindeau toate lumânările și dădeau „Scaloianul” pe apă. Toată gârla se umplea de licărul lumânărilor de la toți „Scaloienii” din toate satele de pe malurile gârlei. Era ceva înălțător! Joi, se revenea acasă unde cu mic cu mare participau la pregătirea pomenii „Scaloianului”. Se făceau plăcinte, ciorbă de pasăre cu tăiței, friptură de găină, se pregătea vin cu miere. Pe la ora prânzului se punea masa pe rogojini întinse în curte sau la stradă, se acopereau cu fețe de masă. La pomană participau toți copiii, mamele și bunicile, precum și bărbații adulți care nu pierdeau ocazia de a bea un pahar cu vin și de a discuta despre muncile câmpului. Se mânca pe săturate. La pomană participau multe gospodine, dar participau la masă toți doritorii, pentru că era mâncare pentru toți și bărdacele cu vin circulau din mână în mână. În capul mesei era invitată Mama Moașă, care dădea tonul începerii mesei. În fiecare sat era o Mama Moașă, iar la comună era Moașa Șefă, doftoroaia. După terminarea mesei ieșeau toți la drum unde se scotea apă din puț (fântână) și se stropeau cu apă pe picioare: A  doua zi, vineri, erau paparudele, când copii de țigani în pielea goală, încinși cu fuste din bozii verzi înșirate pe ață, umblau din poartă în poartă și jucau paparuda. Gospodinele îi stropeau cu apă și le dădeau câte un ciurel de porumb sau grâu.

„Scaloianul” era mai răspândit în zonele unde au fost culturile eneolitice Boian și Hamangia din sudul țării. Posibil să fie vorba despre o tradiție religioasă păgână din preistoria daco-geților (omul-frunză, cel ce cade ca frunza toamna în pământ, iar primăvara reînvie, „urcând” într-o nouă frunză din Pomul Vieții). Preoții erau rău porniți împotriva „Scaloianului” și îl aruncau, acolo unde îl vedeau, dar țăranii săreau în apărarea copiilor pe motiv că era o joacă de copii și nu era ceva serios. Dar eu cred că în trecut era o tradiție practicată de adulți,  iar impunerea creștinismului a făcut ca să rămână un obicei „mascat” într-o aparentă joacă de copii. Existența în acest ritual a unui copil înveșmântat în popă dovedește că a fost o tradiție religioasă care s-a adaptat vremurilor și a supraviețuit, ducând pe mai departe credința în nemurire a geto-dacilor. Apariția în eveniment a Mamei Moașa, o personalitate foarte respectată în lumea satului românesc, denotă faptul că tradiția este străveche și are legătură și cu nașterea, nu numai cu moartea.

O altă modalitate de abordare a acestui obicei este aceea de a lua „Caloianul” (o păpușă/ idol) confecționat din lut și împodobit cu flori) și a-l îngropa în cadrul unui ceremonial tradițional, cu bocire, pomană și  masă. Ca număr în cadrul unui ritual se pot face de la unul până la nouă exemplare (conform principiului lui IO: „Când unul se învârtește, celelalte nouă curg”). După trei zile „Caloianul” era dezgropat, adus în sat și bocit din nou, pe tot drumul către apa în care urmează să fie aruncat (fântână, puț) sau pe care este lăsat să plutească (râu, baltă, lac). Odată încheiată această ceremonie, toate fetele participante se adunau la casa uneia dintre ele pentru a face „ghizmanul” (o plăcintă) și alte mâncăruri, la care îi invitau pe flăcăi și pe ceilalți săteni, pentru a se ospăta din pomana caloianului. Adesea, cu această ocazie se cânta din fluier și cimpoi, făcându-se horă și joc, până seara târziu. Textul poetic este o invocație pentru ploaie și urare de belșug. Se cântă pe o melopee cu ambitus redus, cu profil ascendent, în valori ritmice egale sau se cântă pe melodie de bocet local, cu formă liberă improvizată: „Iene, Caloiene!/Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ți-am dat,/Apă multă și vin mult/Să dea Domnul ca un sfânt,/ Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!”.

Caloianul coincide cu o perioadă climaterică din an de mare însemnătate pentru încolțirea și creșterea culturilor, având drept scop asigurarea unor condiții normale de precipitații naturale. Apa care este simbolul vieții, este invocată pentru a obține fertilizarea pământului și fecunditatea animalelor, cu scopul obținerii belșugului pentru țărani. Acesta este sensul mistic al ritualului.

Obiceiul Caloianului a fost foarte răspândit până pe la mijlocul secolului al XX-lea, în ultimul timp estopându-se. (George V. GRIGORE)

Surse: traditiidinromania.ro; enciclopediaromaniei.ro; traditieialomita.ro; lumeasatului.ro; crestinortodox.ro; 
• Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997,  pp. 37-38.