Căldură mare!

Se zice că dacă rostim, de fapt gândim cuvintele potrivite, realitatea se schimbă după vorba gândului nostru. Se zice. Eu am încercat. Poate nu am fost suficient de consecventă, poate nu am ştiut cum să calc pe silabe, poate privirea mi-a fost înceţoşată şi nu am văzut prea bine realitatea de rostit. Sau toate la un loc.
Am încercat şi zilele acestea. Am gândit vreme de vară normală, cu ploi repezi, cu miros de pământ amestecat cu ploaie caldă, cu grâu scuturat de adierea vântului sau de popasul unor păsări sau al unor rozătoare, cu zgomot înfundat de rod copt chemat de pământ, de gâze… Mi-am imaginat în cuvinte prânzişoare, fete la scăldat şi băieţi curioşi, zori cu cocoşi matinali… Câte imagini nu mi-am pus în cuvinte! Dar nu, nu se întâmplă! Mi-am imaginat bunici cu pielea mâinilor de ceară mângâind obraji bucălaţi de copii, scoţând de sub şorţ un fruct, o plăcintă, o bomboană, am pus în cuvinte miros de porumb copt sau fiert, pepene roşu scos aburit din fântână, lătrat de câine alintat şi vigilent, unduirea unei pisici plictisite, copil ascultând poveşti, la umbra unui pom, în braţele bunicii sau/şi bunicului, pielea rumenită de soare şi mirosind excepţional a curăţenie, a puritate… Dacă aţi şti ce de exerciţii am făcut. Mi-am ţinut respiraţia şi m-am gândit, m-am gândit cu gând-cuvânt. Nu sunt, probabil, suficient de bună pentru a putea transforma realitatea!
Nu vă spun poveşti! Vă spun doar că vorbind-o sau nu, realitatea de mai sus moare, pentru cei care am avut bucuria să o trăim, să o cunoaştem, printre multe necazuri, opresiune, sărăcie etc, etc, şi nu se naşte sau nu este remarcată de tinerele generaţii, iuţi la mânie, repede chemătoare la judecată, grăbiţi, prea grăbiţi să privească mai curând fotografia unui răsărit decât răsăritul, să privească fotografia unei îmbrăţişări, decât să îmbrăţişeze, să-şi ignore identitatea încercând să găsească o alta, în loc să trăiască, să dăruiască.
Contemplare este şi în viaţa publică; e drept, o contemplare gălăgioasă, pentru că în afara gălăgiei nu se întâmplă nimic. O ceartă sterilă, lipsă de încredere în justiţie, în educaţie, în sănătate… (deşi am văzut că nu mi s-a întâmplat să pot transforma realitatea cu vorbe, încă mă tem de cuvânt, şi le folosesc pe cele mai blânde.)
De peste trei decenii, declinăm, conjugăm verbe, substantive, cuvinte. Eu sper că toţi avem gând bun. Dar, iată, chiar dacă, nu cum dorim noi, se întâmplă câte ceva bun, răul şi urâtul sunt încă autoritare. Să fie oare secretul că ar trebui nu numai să ne gândim ci şi să acţionăm, fiecare pe bucata lui de existenţă?! Eu cred că-i simplu! Doar să privim în jur.
Poate sunt prea naivă. Pentru că insist să gândesc în cuvinte „iulie normal” şi afară vipia a astupat orice adiere de vânt. Căldură mare! (Mioara VERGU-IORDACHE)