Căciula
Data:
7 aprilie 2020
Unii zic să-mi iau căciula, jos din cap
Spunând adesea că nu-s civilizat,
Poate vor s-o ţâu în mână, să m-aplec,
Ca să mă laude că m-am integrat.*
Nu, nu am un puseu de naţionalism. Deşi nu văd nimic rău în naţionalismul curat şi moderat, exprimat prin cuvinte aşezate, calm şi cu măsură. Doar că, recent, am auzit din nou la radio celebrul cântec al învăţătorului Ion Hagiu din Zăbala, scris acum aproape patruzeci de ani, şi nu am putut trece cu uşurinţă peste valenţele premonitorii ale celebrei compoziţii. În urmă cu peste patru decenii, un simplu învăţător dintr-un sat risipit pe dealurile Covasnei, a avut puterea de a profeţi vremurile când vom sta cu capul plecat, frământând stângaci între palme căciula pe care ţăranul român a purtat-o cu mândrie chiar şi în faţa voievozilor săi. Cuvintele sale au devenit astăzi parte a unei dureroase realităţi. În anii nouăzeci, versurile respective erau interpretate ca expresia lipsei celei mai elementare educaţii: cum să intri cu căciula pe cap în primărie sau, Doamne fereşte!, la bancă? S-a vorbit atunci despre cât de grobian este ţăranul român, cât de gregară este cultura rurală românească.
Numai că promotorii acestei teorii demonstrau o teribilă ignoranţă: ţăranii români au primit încă din Evul Mediu privilegiul de a purta căciula pe cap în faţa domnitorului şi a boierilor, ca semn al recunoaşterii vitejiei lor în nenu-măratele bătălii la care participau. E un drept istoric câştigat cu sabia, nu are nimic a face cu normele de comportament. Fără căciulă pe cap, ţăranul nu se simte respectat, ci umilit. El şi-o dă jos doar în sfânta biserică. Acesta este singurul loc unde îşi ţine capul plecat şi, uneori, îngenunchează, lăcrimând în faţa icoanelor ferecate în aurul sau argintul care nu vor fi niciodată ale lui. Sau când femeia îi naşte prunci voinici, sau când sună din frunză a jale. şi când ară prăvălit peste plug, pentru ca pământul să se lase mai uşor supus, tot cu cuşma pe creştet o face. Între mârlanul cu „bemveu” şi românul pătimit care intră cu capul acoperit prin biroul vreunui ministru care îl va asculta neatent, cu ochii în hârtii, nu ştiu care e mai needucat. Mitocanul îmbuibat, obosit de atâta clubbing şi distracţii facile sau bietul ţăran care îşi vede drepturile istorice şi mândria călcate în picioare? Astăzi, faimosul obiect vestimentar a fost aruncat la gunoi, fiind înlocuit cu accesorii mai aproape de poleiala sub care trăim. În vremurile noastre, a fi demn înseamnă cu totul altceva: orgoliu, vorbe goale, sclipici…
O ţară întreagă aşteptând cu căciulile în mâini ordinul de a şi le aşeza din nou pe cap. Va veni, oare chemarea care ne va face să ne scuturăm de ură, umilinţă şi superficialitate?
Numai că promotorii acestei teorii demonstrau o teribilă ignoranţă: ţăranii români au primit încă din Evul Mediu privilegiul de a purta căciula pe cap în faţa domnitorului şi a boierilor, ca semn al recunoaşterii vitejiei lor în nenu-măratele bătălii la care participau. E un drept istoric câştigat cu sabia, nu are nimic a face cu normele de comportament. Fără căciulă pe cap, ţăranul nu se simte respectat, ci umilit. El şi-o dă jos doar în sfânta biserică. Acesta este singurul loc unde îşi ţine capul plecat şi, uneori, îngenunchează, lăcrimând în faţa icoanelor ferecate în aurul sau argintul care nu vor fi niciodată ale lui. Sau când femeia îi naşte prunci voinici, sau când sună din frunză a jale. şi când ară prăvălit peste plug, pentru ca pământul să se lase mai uşor supus, tot cu cuşma pe creştet o face. Între mârlanul cu „bemveu” şi românul pătimit care intră cu capul acoperit prin biroul vreunui ministru care îl va asculta neatent, cu ochii în hârtii, nu ştiu care e mai needucat. Mitocanul îmbuibat, obosit de atâta clubbing şi distracţii facile sau bietul ţăran care îşi vede drepturile istorice şi mândria călcate în picioare? Astăzi, faimosul obiect vestimentar a fost aruncat la gunoi, fiind înlocuit cu accesorii mai aproape de poleiala sub care trăim. În vremurile noastre, a fi demn înseamnă cu totul altceva: orgoliu, vorbe goale, sclipici…
O ţară întreagă aşteptând cu căciulile în mâini ordinul de a şi le aşeza din nou pe cap. Va veni, oare chemarea care ne va face să ne scuturăm de ură, umilinţă şi superficialitate?
*Căciula, muzică şi versuri de Ion Hagiu, 1979 (Dragoş CIOCĂZAN).
Numărul 808
