C.G.I.

Acronimul din titlu ţine loc de orice, când vorbim despre producţia de filme a ultimilor cel puţin zece ani. Computer Generated Imagery (imagini generate de computer) a ajuns un slogan, ba chiar tehnica de lucru preferată de aproape toţi producătorii hollywoodieni, bollywoodieni sau de aiurea. Majoritatea creaţiilor cinematografice ale deceniului care tocmai se încheie pe asta sunt structurate. Peliculele, oricât marketing s-ar pompa în promovarea lor, nu sunt nimic altceva decât un şir de efecte speciale puse cap la cap. Criza scenariilor despre care vorbeau, încă de la sfârşitul anilor ‘90, marii regizori ai lumii, atitudine pentru care au fost aspru criticaţi, începe să-şi arate efectele.
Nimeni nu poate nega farmecul lumilor de basm, al peisajelor şi vietăţilor inventate prin apăsarea, categoric cu mult talent şi fantezie, pe tastele potrivite ale computerului. Animatorii muncesc pe brânci, luni în şir pentru a da viaţă acestor fermecătoare realităţi virtuale. Truda lor mai înseamnă şi zeci, sute de ore de studiu asupra descompunerii mişcărilor şi trăsăturilor personajelor, efort documentar, coordonarea cineticii cu sunetul, apoi punerea la un loc a miilor de detalii, astfel încât spectatorul să fie transportat din fotoliul sălii de cinema direct în aventura virtuală care rulează pe ecran. Ceea ce lipseşte este însă povestea din spatele imaginilor, iar asta nu mai e treaba lor. Foarte multe producţii ale ultimilor ani sunt încropite pe scenarii superficiale, bazate pe clişee obositoare. O spun, repet, de la înălţimea incontestabilei celebrităţi cei mai faimoşi regizori. Explozii, fiinţe demonice, planete ostile, extratereştri puşi pe invazii şi căpătuială, sânge, răpiri, atentate. Lucruri care îţi confiscă atenţia şi te fac să nu mai ai nevoie de poveste.
Pentru producători, lucrurile stau bine. Una e să plăteşti o armată de zeci de mii de figuranţi, alta e să generezi armia respectivă pe computer. De la distanţă nu se vede, iar asta duce la scăpări de neiertat în urmă cu două decenii. Chiar dacă amuzanta secvenţă în care un actor deţinător al mai multor premii Oscar ridică sabia cu mâna de care stă prins un Rolex, iar sus, printre nori pluteşte un avion a fost scoasă ulterior din filmul a cărui acţiune se petrece în urmă cu trei mii de ani, senzaţia de stânjeneală şi hohotele spectatorilor nu vor dispărea în veci. Nu au scăpat nici ecranizările romanelor clasice. Sau mai ales acestea, pentru că e mult mai ieftin să creezi imaginea Londrei secolului XIX sau a Parisului medieval pe staţia grafică, decât să arunci o căruţă de bani pe butaforii sau pe închirierea de locaţii istorice. În acelaşi timp, un scenarist adevărat cere un onorariu mai mare pentru un scenariu scris cu har, un motiv în plus să înlocuim povestea, filonul epic, drama, cu C.G.I.
Până la urmă, spectacolul e spectacol şi trebuie să meargă înainte, dar, în aceste condiţii, rolul educativ aproape că dispare, chiar dacă binele învinge, iar eroul tânăr şi atletic nu numai că scapă cu viaţă, ci rămâne şi cu fata şi cu banii şi cu recunoştinţa veşnică a omenirii pentru că a salvat (a câta oară?) lumea din care crede că face parte şi el, publicul, mulţumit că a văzut încă o poveste cu happy end, în timp ce a ronţăit un sac cu floricele şi a ras câteva pahare cu bere. (Dragoş CIOCĂZAN)