Bucureşti. File de poveste 560 de ani

Bucureştii împlinesc pe 20 septembrie 560 de ani de la prima atestare documentară, care datează din vremea lui Vlad Ţepeş. Este complicat să încerci o prezentare a istoriei Capitalei României, ce se întinde pe mai bine de cinci secole, totuşi nu este imposibil ca, la ceas aniversar, să spui câte ceva despre axele de interes ale Bucureştilor.
Legendele sunt cele care m-au călăuzit şi pe mine în realizarea acestui demers. Am pornit de la Biserica Bucur sau Biserica Bucur Ciobanul, cum mai este cunoscută. Cert este că biserica este consemnată într-o hartă întocmită între anii 1844-1846 cu numele Biserica Bucur şi se află pe acelaşi deal împreună cu Mănăstirea Radu Vodă. La mijlocul secolului al XVIII-lea, dealul a fost împărţit în două, datorită unor lucrări edilitare, astfel că în prezent ambele lăcaşuri de cult se află suspendate pe două ridicături de pământ despărţite de o stradă. Trebuie să adaug aici că Bucureştii, ca şi Roma, se spune că ar fi fost construit pe şapte coline. O mare parte dintre aceste coline au dispărut în timp, unele din cauza cataclismelor prin care a trecut oraşul în cele cinci veacuri, altele prin intervenţia nefastă a omului, aşa cum s-a întâmplat cu Dealul Arsenalului. Revenind la numele oraşului şi la întemeietorul acestuia, ciobanul Bucur, se presupune că locul ocupat de bisericuţă este cel din care a pornit dezvoltarea oraşului. În lucrarea Istoria fondărei oraşului Bucureşti – capitala Regatului Român – de la 1330 până la 1850 – culeasă după mai mulţi scriitori vechi, întocmită în 1891 de Dimitrie Papazoglu, sunt consemnate mai multe texte care confirmă varianta construirii bisericii de către Ciobanul Bucur. Dar Papazoglu însuşi se îndoieşte de exactitatea acestor date, autorul fiind convins că, în realitate, biserica a fost ridicată în 1568 de Alexandru Vodă, zis Ciobanu, fiul lui Mircea Vodă, pe locul cimitirului Mănăstirii Radu Vodă.
Indiferent cum stau lucrurile în realitate, cred că este bine să pornesc călătoria din acest spaţiu, de unde se poate admira în voie Dâmboviţa, cel mai important curs de apă care străbate Capitala. În jurul luciului de apă s-au ţesut numeroase legende. Cursul Dâmboviţei a fost deviat în procesul de sistematizare a oraşului, dar ea rămâne, chiar şi acum, un hotar natural de care s-a ţinut cont în construirea Curţii Domneşti sau a ceea ce se numeşte azi Curtea Veche. Nu am putut fotografia adevăratul nucleu al Bucureştilor, Palatul Domnesc fiind de câţiva ani în restaurare. Am reuşit totuşi (printr-o gaură a gardului, ce nu permite vizualizarea stadiului şantierului) să fotografiez bustul voievodului de care este legată naşterea oficială a oraşului, la 1459. Lângă ruinele Palatului Domnesc se află într-o stare foarte bună de conservare Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche, construită pe locul alteia mai vechi, din lemn, ce a servit drept capelă pentru Curtea Domnească. Biserica are un plan trilobat – o copie a Mănăstirii Cozia – cu o lungime de 25 de metri şi 8 metri lăţime la exterior. În plan paralel cu această frumoasă biserică se află Hanul lui Manuc, monument istoric ce aduce în zilele noastre o dovadă a funcţionalităţii hanurilor bucureştene din secolul al XVIII-lea, unde călătorii obosiţi şi înfometaţi puteau trage pentru a mânca, bea şi a se odihni. Am continuat călătoria pe celebra arteră Calea Victoriei, denumită în trecut Podul Mogoşoaiei. Cele mai importante „poduri” ale Capitalei Vechiului Regat porneau toate de la Curtea Veche, nucleul Bucureştilor, şi se continuau cu importante căi. Se numeau poduri deoarece erau podite, adică pavate cu trunchiuri de arbori. Prin poduri se înţelegea, în trecut, atât trecerea peste o apă, cât şi drumurile principale cu pavaj din lemn. Drumurile mari, domneşti, aveau lăţimea obligatorie de patru stânjeni, adică aproximativ opt metri. Bârnele groase de stejar cu care erau podite erau lungi cât lăţimea drumului. Născute în primul rând din nevoia de negoţ, de aprovizionare şi apoi de relaţionare, istoria le-a schimbat numele, dar nu le-a modificat ruta iniţială. Războiul de Independenţă din 1877 le-a eliberat pe multe de numele din trecut şi denumirile primite la 29 august 1878 au rezistat până în zilele noastre. Amintesc, foarte pe scurt, câteva dintre vechile denumiri: Podul lui Şerban Vodă, Podul de Pământ, Podul Calicilor, Podul Târgului de Afară.
Revin acum la Calea Victoriei, probabil cea mai interesantă arteră a Bucureştilor, din 1692, când Constantin Brâncoveanu construia un drum care să-i lege moşia de pe malul Dâmboviţei cu cea de la Mogoşoaia. Acesta a trecut proba timpului, în cei peste 300 de ani! Deşi şi-a schimbat aspectul, notorietatea nu i-a scăzut. Calea Victoriei este plină de monumente istorice de maximă însemnătate pentru toţi românii. Palatul CEC, Palatul Poştelor, actualul Muzeu Naţional de Istorie a României, Pasajele Victoria, Pasajul Macca-Villacrosse, Palatul Telefoanelor (cea mai înaltă clădire a Bucureştilor până în anii ‘60), Palatul Regal, actualul Muzeu Naţional de Artă al României, Clădirea Fundaţiei Universitare Carol I, actualul sediu al Bibliotecii Centrale Universitare, Ateneul Român şi multe altele.
Bucureştii au numeroase locuri excepţionale, muzee, care ar putea rivaliza cu cele europene: Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa, Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti, Muzeul Theodor Aman, Muzeul Naţional George Enescu, case memoriale ale unor scriitori şi oameni de cultură de talie mondială: Casa Memorială George Bacovia, Casa Memorială Liviu şi Fanny Rebreanu, Casa Memorială Tudor Arghezi. Are parcuri cu arbori seculari: Parcul Carol I, Parcul Cişmigiu, Parcul Regele Mihai I. Instituţii de cultură de primă mână: Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Teatrul de Revistă Constantin Tănase, Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Opera Naţională Bucureşti. Biblioteca Naţională a României. Monumente de artă ale unor artişti plastici desăvârşiţi : Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, executată în bronz, de sculptorul  Gheorghe D. Anghel, statuia lui Mihai Viteazul, cea mai veche statuie a Bucureştilor, operă a sculp-torului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, statuia lui Carol I, din Piaţa Palatului a lui Florin Codre, replică a celebrei capodopere a sculptorului iugoslav Ivan Mestrovici şi multe altele.
Sunt foarte multe de adăugat despre Bucureşti, despre monumentele sale statuare, dar şi despre arhitectura sa extrem de valoroasă. Ca o încunu-nare a stilurilor arhitectonice şi a bijuteriilor de artă,
închei aceste file de poveste cu Arcul de Triumf. Monumentul, proiectat de Petre Antonescu, a fost construit în perioada 1921-1922, renovat în perioada 1935-1936, şi din nou renovat începând din 2014. El comemorează victoria României în Primul Război Mondial. Arcul de Triumf are 27 metri înălţime, cu o singură deschidere şi este de formă paralelipipedică. Machetele au fost executate de artişti plastici, iar pentru cioplirea marmurei de Ruşchiţa, pe lângă sculptorii autohtoni, s-a apelat şi la un număr de zece sculptori din Italia. În Bucureşti au mai fost ridicate şi alte arcuri de triumf, cu existenţă temporară, în 1848, 1859, 1878, 1906 şi 1918, dar după Primul Război Mondial s-a luat decizia construirii unui monument cu caracter permanent. Astfel, în 1922, la Bucureşti s-a organizat o paradă în cinstea Marii Uniri. Deoarece Arcul de Triumf din 1918 fusese construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Gh. Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat un nou Arc de Triumf, din lemn, până când se vor găsi bani de unul impunător. A fost criticat pentru iniţiativa sa, iar George Enescu i-a scris atunci primarului: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?” Prin urmare, în 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a Capitalei, pe şoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate iniţial doar din ipsos. În 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv O datorie imperioasă, situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenţia opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, aşa cum ceruseră unele personalităţi, ci înlocuirea basoreliefurilor distruse cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruşchiţa. De data aceasta, autorul, acelaşi Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce priveşte finisajul ex terior, cerând artiştilor pe care
i-a cooptat în echipă să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiştii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu,  Mac Constantinescu,  Ion Jalea, Dimitrie Paciurea şi Costin Petrescu, toţi nume cunoscute în perioada interbelică. Pe faţada sudică, sculptorii Mac Constantinescu şi Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe faţada de nord se găsesc alegoriile  Bărbăţie, de Ion Jalea ,şi Credinţă, de Constantin Baraschi, precum şi alte două Victorii,  create de Cornel Medrea şi Dimitrie Onofrei. Aceasta este pe scurt povestea Arcului de Triumf, care poate fi vizitat în anumite condiţii, aproape sigur în fiecare an, cu ocazia Zilei Naţionale.
Arcul de Triumf este imaginea Bucureştilor, oraşul care, după 560 de ani de existenţă peste care s-au abătut incendii devastatoare, inundaţii, viscole, cutremure de mare magnitudine, guverne şi primari catastrofali, dar şi ani de înflorire, a rămas triumfător.
La muţi ani, Bucureşti, oraşul meu iubit! ( Cosmin OBOREANU)