Breslele meşteşugăreşti în moarte clinică, la Bucureşti

Bucureştii au fost şi au rămas un oraş viu şi colorat, cel puţin la capitolul viaţă de noapte şi reclame. Despre viaţa de noapte nu o să vorbesc aici, dar despre firmele mari sau mici ale Bucureştilor, cunoscute drept sufletul comerţului, nu am cum să nu mă pronunţ. Poate fiindcă bunicul meu a fost pictor de firme. Picta cam cu orice culoare, dar în special cu foiţă de aur, folosind forme complexe sau simple, rame dreptunghiulare cu încrustaţii sau fără. Pe Calea Moşilor, în interbelic, breslele de meşteşugari încercau şi reuşeau cu mare succes să atragă muşterii şi prin firmele atrăgătoare pe care le foloseau.

Să nu uităm însă că, indiferent din ce breaslă făcea parte, meseriaşul îşi cunoştea dumnezeieşte meseria. Cizmar, croitor, pielar, pălărier, toate obiectele ieşite din mâna lor erau trainice, unele te puteau ţine o viaţă. Nu şi astăzi, când nimeni sau aproape nimeni nu mai calcă pragul unei cizmării şi foarte rar pe al unei croitorii. Societatea de consum oferă produse de îmbrăcăminte ieftine şi cu termen de purtare relativ scurt. S-a stricat, l-ai aruncat şi altul ţi-ai cumpărat! M-am întrebat în aceste condiţii ce s-a întâmplat cu breslele meşteşugăreşti. Au intrat aproape toate în moarte clinică. Ici-colo mai vezi câte un pălărier, băgat prin nu ştiu ce gang tenebros sau scară de bloc, că încearcă să îşi facă meseria. Sau câte un cizmar cu prăvălia la stradă, care oferă şi alte servicii pentru un trai cât de cât decent. (Ciprian C. VASILESCU)