Boierul contemporan şi sluga liberă de contract

Satul nu e mare, nici arătos, o mână de case rătăcite în imensitatea plată şi mută a Bărăganului, tulburată doar de cocoloaşele ciulinilor rostogoliţi de vântul prea fierbinte vara şi prea tăios iarna. La prima vedere, localnicii, toţi cu feţe arse de soare sau de ger, par aprigi şi neîncrezători, dar, după ce îi cunoşti mai bine, vei găsi în ei mai multă căldură şi bunătate decât te-ai fi aşteptat. De la o vreme, e zarvă mare în sat, se şopteşte pe la colţuri, oamenii se agită, îşi aruncă priviri neliniştite. Zvonul e pe buzele tuturor. Se întoarce boierul! Da, se întoarce; după douăzeci şi doi de ani de procese cu statul, boierul şi-a recăpătat toate proprietăţile. Sigur, un act de reparaţie morală şi materială cât se poate de normal într-o ţară civilizată. Aici intervine însă o discuţie despre ceea ce îl face pe om: haina, banii, acareturile sau caracterul. Drepturile sale legale sunt una, modul în care alege să-şi trateze semenii e altceva. Deci, boierul s-a întors, din Franţa, cu un alai de SUV-uri, în satul care poartă numele uneia dintre strămoaşele sale. Fostul conac, nu cine ştie ce castel, a fost transformat în şcoală, în 1948. Nou-vechiul stăpân l-a ras din temelii şi a construit o uriaşă vilă cu terasă şi pergole, mai potrivită cu statutul de boier contemporan. Odată cu casa cea veche a primit şi teren cât vezi cu ochii, cu tot cu livezile, păşunile, pădurile, grădinile de legume şi fâneţele de pe el. Legea e lege, proprietatea e sfântă, sfinţenia – strâmbă sau nu – fiind garantă de constituţie. Terenul l-a luat în stăpânire şi nu i-a lăsat pe cei care îl lucraseră (cu voie de la primărie) să culeagă roadele. „Pământul e al meu, cu tot ce e pe el!”, le-a strigat, fluturând din degete a lehamite.

Ca la orice domeniu care se respectă, proprietarii nu pot păşi decât pe gazon, locul ideal de joacă al nepoţelelor cu pălăriuţe ornate cu panglici, nişte copile vesele şi drăguţe, care nu vorbesc româneşte.  Gazonul trebuie întreţinut, şi pe cine să găseşti să ţi-l tundă, când tot satul te priveşte chiorâş? S-a oferit Niculae, un bărbat tânăr şi foarte oacheş, cu o privire isteaţă şi şmecheră. Şi într-o dimineaţă, când abia se crăpa de ziuă, s-a pus pe treabă, a luat motocositoarea şi a început să tundă iarba. Cam jumătate de hectar. După un ceas, urcă în tindă şi ceru nişte apă. Cucoana îl privi pieziş şi strigă la bucătăreasă: „Dă-i să bea, că l-a luat setea. Dar vezi, pune-i într-un borcan, nu în pahar”. Pe la amiază, a venit boierul să-l controleze. După ce îşi făcu ochii roată, clătină nemulţumit din cap, cu un aer de senior vexat. „Aşa se tunde iarba, băi, neam-prost? Ţi-ai bătut joc, nu vezi un ban de la mine”. Apoi mormăi o înjurătură. Bărbatul oacheş îşi şterse fruntea de sudoare, îşi sumese pantalonii şi îi răspunse calm, dar cu scântei în priviri: „Dar ai putea măcar să-mi vorbeşti frumos. Ăsta nu e gazon, e plin de trifoi şi buruieni, nu are cum să iasă mai bine”. Boierul îl apucă de guler şi îi strigă în faţă: „Băi, sărăcie, vezi că străbunicul tău a fost sclav pe moşia asta! Purta zgardă, ca să ştie unde îi e locul. V-aţi cam luat-o în cap, dar vă învăţ eu cum să vă purtaţi”.

Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să-l citez pe Petre Ţuţea: „Funcţia idiotului e pozitivă pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea”. Şi mă mai gândesc la un lucru: dacă povestea asta ar fi fost un fragment dintr-un roman proletcultist, aş fi fost ceva mai sceptic, însă, din păcate, e ruptă din realitatea anului 2022. Nu are rost să vă spun ce s-a întâmplat mai departe, ar fi pierdere de vreme fiindcă puteţi fi siguri de două lucruri: iarba din curtea cu pricina este astăzi cât un stat de om, iar boier cu coasa în mână, mai rar. Tot ce ştiu este că tânărul oacheş a spus în gura mare tuturor că el n-ar mai lucra în curtea aia nici cu contract semnat în faţa notarului.

Morala e simplă şi uşor de tălmăcit. Mârlanul, fie el din mahala sau cu sânge albastru, se crede întotdeauna deasupra celorlalţi pentru că nu are repere. Îşi închipuie că poate lua locul zeilor, că stă pe un jilţ din aur, că are puteri deasupra tuturor, că se poate întoarce în timp şi lua lucrurile de acolo de unde au rămas. „Noblesse oblige” indiferent de data din calendar, iar vremurile, totuşi, s-au schimbat. Caftanul trebuie purtat cu fală, nu cu aroganţă şi ură, fiindcă, altfel, pătează blazonul şi îi face pe toţi cei care ar putea da o mână de ajutor să se considere liberi de contract. (Dragoş CIOCĂZAN)