BLAGA – TITULESCU

Titulescu – cea mai strălucită inteligenţă pe care am întâlnit-o în viaţă. Un fel de întrupare a inteligenţei, un arhetip

La 23 noiembrie 1945, poetul, filosoful, fostul diplomat, încă academician şi profesor universitar, a evocat la Colegiul Academic din Cluj amintirile sale despre Patronul diplomaţiei româneşti, aşa cum era denumit, marele european Nicolae Titulescu, în perioada interbelică. ( Cf. Isvoade. Eseuri, conferinţe, articole, ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 182–199. Vezi şi George G. Potra (editor), Pro şi Contra Titulescu, volumul I, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2012, pp. 143-159).  Evocarea îmbracă aura unui medalion – forma literară despre care Arghezi i-a comunicat scriitorului sovietic, Ilia Ehrenburg, în vogă în lume şi în România prin anii 50 ai secolului trecut – că medalionul trebuie asemănat cu o fundă pe care românii o ţin  la piept, în nici un caz nu  poate fi considerat un preş lung, obiect cu care ei se şterg pe picioare. În evocarea sa, condensată la maxim, Lucian Blaga face „un portret al lui Titulescu”, pe care îl pictează din memorie, după „amintiri personale”. Şi a avut destul de multe episoade de povestit, după cum ne vom convinge.

Se ştie că drumul parcurs de tânărul poet şi publicist spre diplomaţie i-a fost sugerat lui Blaga, imediat după căsătorie, de soţia sa, Cornelia, care se trăgea din familia Bredicenilor. Fratele ei, Caius Brediceanu, a fost membru în Delegaţia României participantă la Paris, în 1919, pentru negocierea Tratatului de pace. El a fost cel care şi-a adus sora, în calitate de lucrător tehnic, în rândul participanţilor. A fost un bun prilej pentru tânăra şi iscoditoarea intelectuală, cu studii la Viena, cunoscătoare de limbi străine, să stabilească legături cu un număr important de diplomaţi de primă mărime, să simtă importanţa diplomaţiei, să îi preţuiască valenţele. După căsătoria celor doi, la începutul carierei, în 1920, cred că la îndemnul soţiei, Blaga i-a înaintat Ministrului Afacerilor Străine, Take Ionescu, cererea de a fi angajat în serviciul consular al Legaţiei României de la Paris. Cunoscut fiindu-i numele şi renumele, solicitarea i-a fost imediat aprobată. La scurt timp însă tânărul publicist şi filosof va renunţa la postul primit, pe motive de sănătate, în realitate pentru a se consacra scrisului. Constatând cât de greu se poate trăi din condei, în ciuda unei activităţi prodigioase desfăşurate pe toate planurile, a ajuns la îndemnul de odinioară al soţiei. Şi, în 1926, împreună cu Veturia Goga, a bătut la uşa ministrului Ion Mitilineu, solicitându-i să fie primit în diplomaţie. În momentul respectiv, Ministerul Afacerilor Străine nu avea decât două posibilităţi de angajare: un post în America şi altul la Varşovia. Palatul Sturdza răspundea astfel pozitiv cererii pe care o primise din capitala Poloniei de la ministrul plenipotenţiar, Alexandru T. Iacovaky, care tocmai solicitase să îi fie trimis un diplomat, ataşat de presă, pentru a monitoriza şi contracara propaganda antiromânească, destul de virulentă din presa poloneză, înfăptuită cu mare insolenţă de unele cercuri evreieşti şi maghiare. Aşa au ajuns soţii Blaga, la începutul lui noiembrie 1926, pe Vistula, sau pe „pe urmele cronicarilor”, cum a scris Lucian Blaga prietenilor. (Nicolae Mareş, Lucian Blaga – diplomat la Varşovia, Editura Fudaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011.)

Încă din primele zile, proaspătul ataşat de presă participă la dezvelirea cunoscutului monument din Parcul Łazienki, înălţat în memoria marelui compozitor polonez, Frederic Chopin, dovadă a încrederii de care s-a bucurat din partea şefului misiunii. Periplul polonez de numai nouă luni ca durată, nu de un an cum eronat s-a consemnat, a constituit un capitol important din viaţa sa diplomatică, care a durat exact 13 ani.

În 1928, Lucian Blaga a fost transferat pe un spaţia mult mai generos, corespunzător pe deplin cu pregătirea şi înclinaţiile sale intelectuale – la Berna. Modest din fire, tot ataşat, ca şi la Varşovia, se considera, în continuare, „în marginea diplomaţiei”. Locul îi îngăduia însă posibilităţi mult mai largi de manifestare. Aici, chiar de la începutul lunii aprilie, împreună cu soţia au hotărât „să plece la Geneva, spre a cunoaşte şi celelalte oraşe ale Elveţiei, ţara pe care un mare poet al lumii o numise cândva „tinda lui Dumnezeu“. De la personalul Legaţiei României, de la colegii săi, Blaga a aflat că Nicolae Titulescu, contrar obiceiului său de a nu poposi pe ţărmul Lacului Leman mai mult decât durau sesiunile Ligii Naţiunilor, se găsea încă la Geneva. Era exact în timpul desfăşurării marelui proces al optanţilor maghiari. Aflând cele de mai sus, nici o piedică nu i-a mai stat în calea înfăptuirii întrevederii.

Titulescu – greu bolnav de-o boală imponderabilă şi fără de identitate precisă în tratatele de medicină.

Nicolae Titulescu locuia– aminteşte Lucian Blaga – într-o cameră la Hôtel des Bergues, primind numai pe cei câţiva colaboratori ai săi. Nimeni, nici chiar cei mai indiscreţi dintre amicii săi, n-ar fi putut spune care anume era boala ce-l consuma. „El era totuşi bolnav, ars de-o flacăra lăuntrică, care îi reducea existenţa până la limitele pâlpâirii. Geniul său nu putea să suporte eşecul, ce intervenise prin jocul contingenţelor, şi pregătea, în febre de vulcan acoperit, revanşa pentru sesiunea ce trebuia să aibă loc în iunie”.

„Grava temperatură creatoare, simţul extrem al răspunderii, dorul de revanşă sub semnul unei dreptăţi colective şi irezistibila ardoare a posedatului nu-i mai dădeau răgaz, îi desfiinţaseră somnul şi-i problematizaseră însăşi fiinţa: aceasta era boala sacră a lui Titulescu”. Cu strângere de inimă, Blaga s-a întors la Berna cu speranţa că a  două întâlnirea se va realiza. Aşa s-a şi întâmplat. Cea de-a doua i-a fost facilitată de unul dintre cei mai preţuiţi colaboratori ai lui Titulescu, probabil Savel Rădulescu. „Titulescu era încă tot în pat. Înfăţişarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit răsfăţat de-un întreg continent. Nu mi-a îngăduit aproape deloc să vorbesc, ceea ce, dată fiind înclinarea mea invincibilă spre tăcere, mi-a convenit din cale afară”.  Blaga şi-l aminteşte pe Titulescu: „cu faţa sa de „asiat“ fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement. După câteva întrebări şi răspunsuri de rigoare, el a prins să-mi vorbească despre procesul optanţilor. Intra în domeniul său cu acea siguranţă a mişcărilor pe care ţi-o dă o patrie secretă. Mi-a arătat cu o bucurie ingenuă volumul gata tipărit, pe care intenţiona să-l lanseze în ziua când va ajunge procesul în dezbaterea Ligii. Şi a început să argumenteze, ridicând, cu minunată uşurinţă, blocuri ciclopice în faţa mea. Am fost nevoit să fac eforturi din cele mai grele pentru a-i putea urmări dialectica, eu, care eram, oricum, destul de obişnuit, din alte domenii, cu salturile de la premise trecute sub tăcere, la concluzii, ce par mai mult surprize decât concluzii. Prin energia şi subtilitatea acestui joc dialectic, prin vioiciunea acestei încrucişări de spade cu un adversar, care pentru el era totdeauna prezent, Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în faţa mea şi datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci, ca şi mai târziu, în atâtea alte situaţii în care ne reîntâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă. Un fel de întrupare a inteligenţei, înţeleasă ca arhetip. Cu aceeaşi ocazie mi-am dat întâia oară seama şi de darul său stilistic, făcând faţă oricăror exigenţe”.

Titulescu avea darul definirii, avea eleganţă şi economie în expresie, calităţi comparabile cu ale filosofului Bergson

Întrevederea celor doi a durat două ore, deoarece interlocutorul revenea necontenit asupra procesului. I-a citit tânărului diplomat şi din carnetele sale cu însemnări zilnice, unde-şi nota, câteodată foarte dramatic, conversaţiile ce le avea cu marii oameni de stat ai timpului. (Istoria ultimelor decenii nu se va putea scrie – aprecia Blaga – fără de a se cunoaşte aceste însemnări ale lui Titulescu. Să sperăm că preţioasele documente nu s-au pierdut!).  Şedinţa Ligii, care a avut loc peste câteva zile, s-a transformat într-un spectacol palpitant, cu o sală de dezbateri arhiplină. Cu mare osteneală conaţionalul actorului principal şi-a putut face loc printre corespondenţii ziarelor din cele patru puncte cardinale. În jurul mesei Consiliului apăreau delegaţii diverselor state, figuri ale jocului de şah internaţional. Contele Apponyi i s-a părut lui Blaga: înalt, zvelt, adus puţin din umeri, cu barbă de înţelept, cu un foarte pronunţat profil de vultur bătrân, ştiindu-l ca pe un strălucit dialectician filosofic, urmărindu-i manifestarea la un congres filosofic condus de contele Keyserling, şeful şcolii de la Darmstadt. Ştia însă destul de bine că adversarul lui Titulescu s-a priceput să exploateze cu supremă dibăcie rezistenţele fireşti, pe care legiuirile burgheze ale Europei le opuneau unui act revoluţionar cum a fost reforma agrară din România.

„În sală a intrat şi Titulescu: înalt şi el, gălbui, de-un calm stăpânit. Mulţimea cu sute de capete s-a întors spre el şi un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenţilor: Titulescu!” Blaga a simţit din această rumoare imensul prestigiu de care diplomatul român se bucura în opinia internaţională. Era întâia oară, după patru luni, că Titulescu părăsea camera hotelului. Boala sacră luase sfârşit. Bătălia, ce se anunţase tot atât de dramatică, cum fusese şi cea din ianuarie, n-a mai avut loc în acea după-amiază, căci lupta grea, neauzită, fusese dată în afară de sală, în ceasurile premergătoare şedinţei. Nu mai luam parte decât la un epilog de tunete după furtună. „În şedinţă, Titulescu a citit cu un glas de metal nobil şi de-o transparenţă cuceritoare o declaraţie, arătând punctul de vedere românesc. Preşedintele Ligii s-a raliat apoi în numele Consiliului Ligii la acest punct de vedere românesc. Uluit de cele ce se petrec, contele Apponyi, luat evident prin surpriză, a ridicat nasul de vultur şi a rostit ca un fel de protest. Totul a fost însă în zadar. Procesul optanţilor a ajuns într-adevăr la o cotitură, de unde nu mai era cu putinţă o întoarcere”.

Blaga a evocat şi faptul că odată cu declanşarea crizei economice de la începutul anilor 30, viaţa internaţională a început să o ia razna prefigurându-se feluritele forme ale catastrofei. „O umanitate dezaxată îşi pregătea singură, încetul cu încetul, poate că fără să vrea, dar cu obstinaţia unui destin advers, surprize din cele mai cumplite. La Geneva, conferinţele internaţionale economice, politice, financiare, divers etichetate şi susţinute de prodigioase lozinci, se ţineau lanţ. Remediile ce se propuneau se dovedeau simple paleative fictive, osândite să rămână înmormântate în arhivele Societăţii Naţiunilor. /…/ Se profeţea prăbuşirea capitalismului, dar în acelaşi timp se făceau preparative secrete pe linia imperialismelor. Într-o atmosferă ca aceasta, tulbure şi echivocă, s-a deschis şi Conferinţa pentru dezarmare, de astă dată chiar în sunetul vast al clopotelor de la toate bisericile din Geneva”. Acel sunet de clopote, sfâşiat de-un vânt înciudat, ce venea de pe Lacul Leman, a răsunat multă vreme în urechile lui Blaga, mai degrabă ca lugubră alarmă, ca un presentiment apocaliptic al viitorului Foc”. Este cea mai zguduitoare imagine, inclusiv în plan diplomatic, a unor ani de cotitură rău prevestitori.

Anii vienezi ai consilierului diplomatic Lucian Blaga în relaţia cu Nicolae Titulescu

De la Palatul Sturdza, Legaţia română din Viena a fost avertizată că Austria va deveni punctul cel mai sensibil de pe Continent, prefigurându-se cele mai „simptomatice“ evenimente. Printre altele, sarcina lui Blaga se va concentra pe a ţine la curent Ministerul Externe asupra situaţiei interne din Austria. Misiunea respectivă îl absorbea pe fostul student şi doctor în filosofie în anii 1916-1920. Tot ce era austriac pasionându-l, simţindu-se a fi pe toate planurile util. Mult mai util decât se dovedise a fi în Elveţia. Aceasta l-a apropiat şi mai mult de Titulescu. „Patronul” aprecia cu bucurie noile sale interese. Îşi aminteşte că în august 1933 a avut ocazia fericită de a sta din nou câteva zile în apropierea sa.

Titulescu se afla în Austria la odihnă la BadGastein pentru câteva săptămâni, la recomandarea medicilor vienezi. Astfel, într-o zi, s-au primit de la Ministerul Afacerilor Străine câteva plicuri ce trebuiau de urgenţă transmise lui Titulescu. Blaga le-a dus personal la BadGastein, unde, printr-un gest de amicală şi mişcătoare condescendenţă, a fost reţinut câteva zile. Într-o după-amiază, l-a poftit la el şi, din vorbă, Titulescu a intrat într-un fel de expunere, foarte elocventă, asupra situaţiei internaţionale, care, după eşuarea Conferinţei de dezarmare, evolua spre zări nu tocmai îmbucurătoare. Nimeni nu-şi dădea atât de bine seama ca Titulescu de seriozitatea cotiturii istorice la care s-a ajuns în viaţa internaţională. Dar el nu cunoştea decât un singur ţel, acela al salvgardării păcii. În faza de-atunci a evoluţiei şi-n condiţiile momentului, Titulescu se străduia să dea un caracter cât mai monolitic Micii Înţelegeri (pentru care visa şi un foarte solid contrafort într-un Pact Balcanic), căci numai un asemenea organism i se părea că ar putea să asigure interesele statelor mici, aşezate în poarta imperialismului nazist.

Titulescu păstra credinţa nestrămutată că pacea ar putea să fie salvată prin Liga Naţiunilor, cu condiţia ca şi Rusia să intre în Societatea geneveză. El devenise de câtva timp unul dintre  protagoniştii care pregăteau atmosfera în capitalele occidentale pentru intrarea Rusiei în Liga Naţiunilor. Pe drumul acesta, al salvării păcii prin organismul genevez, Titulescu aspira să ajungă în cele din urmă la o destindere şi în răsăritul european. El îşi pregătea şi îşi netezea formulele cu o răbdare şi cu o râvnă de şlefuitor de diamante. Le încerca de-o mie de ori toate nuanţele, reţetele, umbrele, până când formulele începeau să palpite prin propria lor lumină. Toate ştiutele strădanii, ce s-au depus atunci în activitatea diplomatică în vederea definirii juridice a agresiunii, nu sunt străine nici de sugestiile, nici de modul de a lucra ale lui Titulescu. El avea în cap liniile mari ale unei concepţii, dar, pe axe viguros schiţate, el socotea cu nenumărate detalii, chiar puţin probabile, dar nu excluse, pentru care îşi potrivea totalitatea reacţiei condiţionate. În eşafodajul ideilor sale, totdeauna îndrăzneţe, deşi erau cel mai adesea de natură defensivă, el punea o uluitoare precizie şi prudenţă juridică, şi încă o dată o excepţională pasiune a formulării. În situaţii noi, Titulescu nu se mărginea niciodată să răspundă cu formule uzate. Când bunăoară propaganda pentru revizuirile teritoriale, ce ne ameninţa integritatea, luase proporţii, Titulescu a ştiut să răspundă: nu revizuire, ci sublimarea, spiritualizarea frontierelor! Arhitectului european îi plăcea uneori să aibă în faţa sa pe cineva, căruia să-i facă atari expuneri. El se simţea parcă stimulat chiar şi de prezenţa cea mai stângace a cuiva, fiindcă i se da astfel îndemnul să gândească la noi şi noi posibilităţi. El devora problemele şi era devorat de probleme. Văzând focurile ce-i pâlpâiau în ochi, interlocutorul se întreba, fără să vrea, cât timp acel corp fragil va mai rezista propriilor sale ardori.

Titulescu, cel mai sensibil barometru al cicloanelor şi anticicloanelor internaţionale

Lucian Blaga evocă cum în primăvara anului 1935 situaţia politică din Austria a fost incertă şi confuză. Sub vălul unei aparente normalizări mocnea o lavă latentă. Guvernul austriac de-atunci, autoritar, urmărind să salveze un simulacru de independenţă, ce trăia însă numai din graţia unei puteri străine, permitea cu o crescândă bunăvoinţă propaganda cea mai făţişă în vederea unei restauraţii habsburgice, în timp ce curente subterane, după o tentativă eşuată, stăruiau pentru Anschluss. Cu alte cuvinte se înfăptuia ceea ce prevăzuse Titulescu, acel sensibil barometru al cicloanelor şi anticicloanelor internaţionale.

Aminteşte Blaga de faptul că Titulescu, de câte ori trecea spre Apus, cu vagonul său ministerial, amenajat cu tot confortul necesar, fără nici un huzur, cum le convenea unora să bârfească, ci numai pentru a înlesni munca de birou şi în timpul călătoriei, se oprea şi în capitala austriacă, cel puţin pentru câteva ore, prilej pentru a-i fi date cele din urmă informaţiuni, un fel de rapoarte verbale rezumative asupra stărilor politice. „Oricât de obosit, uneori, de dezagrementele inerente călătoriei, Titulescu, pachetul de nervi, se reculegea repede, de îndată ce cobora pe peronul gării, iar dacă mai făcea şi o plimbare cu maşina legaţiei prin oraş, îşi redobândea felul obişnuit, neastâmpărul şi temperamentul”. Cu ocazia unei asemenea descinderi, din primăvara anului 1935, (Credem că  cele de mai sus s-au petrecut în anul 1936, când Gheorghe Brătianu a efectuat o vizită la Berlin, unde a avut convorbiri – potrivit documentelor din Arhiva MAE – cu căpeteniile hitleriste.) a aflat că tocmai trecuse pe la Viena un om politic român, care se întorcea din Berlinul nazist, unde tatonase în vederea unei apropieri. Atunci l-am văzut pe Titulescu într-un moment de revoltă, în ipostaza prerogativelor, la care-i da un drept legitim însuşi geniul său. A prins să veştejească în cuvinte din cele mai biciuitoare încercările ce ţinteau spre o politică externă dincolo de dunga ce-o întrezărea, sau împotriva acţiunilor ce le întreprindea el. „…noul război european, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari, Primul Război Mondial. Războiul va fi lung şi greu. La început Germania va avea succese, dar în cele din urmă va fi înfrântă…“. Apoi Titulescu s-a liniştit. Şi a trecut la alte chestiuni. (Nicolae MAREŞ)