Biblioteca pentru hoţi

Când vine vorba despre cea mai veche meserie din lume, cutuma ne indică o ocupaţie practicată spre desfătarea celor-lalţi. Un fel de abandonare în braţele plăcerii carnale cu scopul de a face bani. Însă dovezile istorice ne arată că nu e aşa. Meseria de hoţ este mult mai veche, avându-şi originile în structura biologică a regnului uman. Practicarea ei a început atunci când prima maimuţă mai răsărită a simţit, roasă de invidie, nevoia de a şterpeli nuca zemoasă a semenului său. De când se ştiu, oamenii au jinduit la bunul aproapelui, pentru că, trebuie să recunoaştem cu jenă şi sfială, e mult mai uşor să iei lucrul de-a gata, decât să te speteşti pentru a-l obţine. E în firea lucrurilor. S-au scris reguli, chiar cărţi sfinte pline de porunci dictate direct de zei, s-au instituit pedepse oribile, de la tăierea mâinii celui vinovat, până la decapitarea sau tragerea pe roată a acestuia, dar nimic nu a putut opri mârşava apucătură. Un vierme ascuns îi roade pe unii dintre noi.
În ultimii ani, a apărut o altă abordare. Maimuţa are acum gulere albe, ţâfnă şi comportament arogant, ceea ce nu o opreşte să fure, apoi să se şi izmenească plină de tupeu cu deşteptăciunea ei infatuată şi cam fără limite.
Plagiatorul este hoţul zilelor noastre, el este cel care se plimbă fudul printre noi, cu un aer fals intelectual, fluturându-ne pe sub nas zecile de cărţi în care, chipurile, stă adunată marea lui înţelepciune. Compor-tamentul de şuţ „operator” de buzunare este mascat de o poleială subţire, dar greu de combătut, pentru că prostia nu e numai agresivă, ci şi foarte, foarte productivă. Ce mi se pare grav este că sancţiunile primite de aceşti falşi profeţi sunt minime. Ei ocupă funcţii, iau decizii, dau verdicte, viaţa a mii de oameni depinde de o simplă vorbă ieşită dintre buzele lor semidocte. Medio-critatea lor îngâmfată şi agresivă a cuprins spaţiul cultural şi politic românesc mai rău ca o molimă exotică.
Toate „operele” acestor măscărici, cuvinte şi teorii pentru care alţii au asudat, ar trebui adunate într-un colţ întunecat al culturii naţionale. Să aibă şi ei biblioteca lor. Una a ruşinii, care să îi facă să se ascundă umiliţi de propria autosuficienţă şi nimicnicie. Să ştie că trecătoarea lor existenţă, faima lor precară nu au însemnat şi nu vor însemna nimic, niciodată, pentru nimeni. ( Dragoş CIOCĂZAN )