Bastonul şi parpalacul

Vara anului 1945. Undeva în nordul Europei. Adunaţi pe cheiurile portului unei cunoscute capitale, aşteaptă peste o sută cincizeci de mii de oameni. Sunt slabi şi obosiţi, dar au chipurile pline de speranţă şi ochii auriţi de o bucurie discretă. Nu se manifestă zgomotos, au trecut, totuşi, prin cinci ani lungi şi grei de război, au îndurat lipsuri, au fost umiliţi, călcaţi în picioare. Mulţi şi-au pierdut casele, li s-au risipit familiile, le-au murit copiii, fraţii, bărbaţii, nevestele, părinţii. În tot acest timp au mai descoperit, cu durere, ceva la care nu se aşteptau: printre ei existau trădători, lichele, colaboraţionişti, turnători. Personaje triste plămădite din ură, frustrare, nişte păpuşi din porţelan ciobit, mânuite de sfori, din păcate, uneori, însângerate. Dar în această zi de pace, prima după ani de teamă şi lipsuri, oamenii nu au gânduri de răzbunare: legea îi va face să plătească pe toţi cei care au greşit. Acum, aici, aşteaptă ceva. Sau pe cineva. E o linişte netulburată decât de uşoare fire de vânt rătăcit.

De chei se apropie o barcă de pescar. Simplă, austeră, cu vopseaua ciobită, înţesată de plase de pescuit cu miros înţepător de peşte. Odată legată la mal, din ea coboară un bărbat înalt, distins. E îmbrăcat cu haine simple şi se sprijină în baston. E cel pe care îl aşteptau, Regele lor, care preferase să se ascundă într-o cabană din sălbăticie, refuzând orice pact cu invadatorii străini. Trăise modest, mereu urmărit pentru a fi ucis. Monarhul îşi priveşte mândru poporul, apoi ridică mâinile şi aruncă bastonul în mare: Nu am nevoie de el, ştiu că mă pot bizui pe voi oricând! Aşa se construieşte o naţiune demnă, aşa arată un conducător adevărat.

După mai bine de şapte decenii, asemenea lideri sunt aproape de negăsit. Ei nu unesc, ci dezbină. Nu fac naţiunile să se simtă mândre, le înghesuie în calapoade strâmte. De la politicieni, preşedinţi sau miniştri care mint, fac promisiuni fără a se ţine de ele, folosesc un limbaj trivial sau îşi aruncă încălţările în timpul conferinţelor de presă, până la omul politic important care, în faţa camerelor, ciupeşte de dos tinerele jurnaliste sau le face avansuri, totul e un circ populat de bufoni fără vocaţie. În context, domnul acela înalt, care îşi azvârle arogant parpalacul pe capota maşinii, nu trebuie să ne mire sau să ne indigneze. E doar un gest normal într-o lume din ce în ce mai îndepărtată de propriile valori, măcinată de superficialitate, autosuficienţă, mediocritate, minciună şi, până la urmă, prostie. (Dragoş CIOCĂZAN)