Bastoane de mareşal

„Orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal” – se zice c-ar fi spus Napoleon Bonaparte. Dată fiind înrudirea de gintă latină, dar şi trăsăturile noastre specifice, de neam, tot mai mulţi ne apropriem ideea cu „bastonul de mareşal”. Şi foarte mulţi – ca să nu ziceţi că exagerez! – se şi văd în fruntea trupelor. Din grabă, ne scapă un „amănunt”! „Bastonul de mareşal” este, pe de o parte, în „raniţa unui soldat”, nu a unui contabil, inginer, profesor, ziarist, măcelar, avocat, actor, frizer, bucătar, finanţist…, care trebuie să aibă în bagajul lor alte atestate de valoare, şi, pe de altă parte, şi mai important, trebuie să fii în tranşee, nu pe margine.

Adică, s-ar zice că fiecare trebuie să alerge pe culoarul său. Se vede cu ochiul liber că la noi nu-i aşa. Oricine se pricepe la orice, din orice domeniu, dar mai ales să-i conducă pe alţii! Nu-i vorbă, ceilalţi nu prea se lasă conduşi, pentru că înţeleg că tupeul nu este suficient pentru a fi un bun conducător. Dar şi aşa fiecare se vede obligat să scotocească în raniţa-i după „bastonul de mareşal” sau, oricum, după un însemn de „conducător”.

Pare că glumesc. Deloc. Suntem o naţiune de ucenici cu pretenţii, nici măcar calfă, darămite meşter! Şi chiar suntem conduşi de „ucenici”, care se califică la locul de muncă! Sigur, printre ei sunt şi cei care pot fi „meşteri”. Încă nu sunt. Nu spun că nu sunt oameni capabili. Dar îmi pare că aleargă pe culoarul greşit. La angajare, în general, diploma de studii chiar este doar un bilet de intrare! Nu contează domeniul absolvit, cunoştinţele în domeniu, atestatul profesional, nota de la licenţă, de la master, nu contează interesul, pasiunea, contează, pur şi simplu, un loc de muncă şi, în multe cazuri, pilele şi „norocul”.

Atunci, nu ne mai mirăm că, potrivit unui recent sondaj realizat de BestJobs, şase din zece angajaţi îşi doresc schimbarea locului de muncă pentru un salariu mai mare şi mai mult timp liber, pentru că nu au (42%) suficiente oportunităţi de dezvoltare personală, nu se simt motivaţi la locul de muncă, le este dificil să avanseze, nu le mai convin: angajatorul, mediul de lucru, echipa sau nu le mai place ceea ce fac. Trist. Este obositor, e adevărat, să mergi în fiecare zi la un loc de muncă unde nu-ţi place ceea ce faci, nu-ţi place atmosfera, echipa cu care lucrezi, nu te mulţumeşte salariul, nu te simţi util şi împlinit. Dar cine te obligă? Întrebare retorică, desigur. Condiţiile sociale, impredictibilitatea traseelor dezvoltării economice, prejudecăţile cu privire la prestigiu, absenţa sau „fragilitatea” autoaprecierii corecte, dezacordul dintre dorinţă şi putinţă, teama de eşec, precaritatea culturii generale…

Nu, Napoleon nu a greşit! Fiecare dintre noi poate fi „mareşal” în domeniul pentru care ne corespund aptitudinile, educaţia, pasiunea. De aceea, să fim cinstiţi cu noi şi cu ceilalţi, să învăţăm şi să facem ce ne place! (Mioara Vergu-Iordache)