Banda lui Möbius

Jucărioara care poartă acest nume are proprietatea matematică de a fi neorientabilă. Adică, iei o panglică din hârtie, lată de vreo doi centimetri și lungă cât îți trece prin cap, o răsucești și îi lipești capetele cu adeziv. Dacă pui degetul sau creionul pe ea și urmezi răsucitura, în ciuda părerii inițiale, vei constata că ai ajuns, din nou, în punctul din care ai plecat. Nu e grav că ai revenit la linia de start, ci faptul că din acest univers nu ai cum să scapi. Ești obligat să o iei de la capăt mereu. În lumea înșelătoare a lui Möbius ești captiv pentru totdeauna, prizonier al coliviei perfecte. Matematicienii  o consideră un paradox definit prin formule complicate, un fel de lux al minții, și nu încetează a se minuna de frumusețea conceptului. Din punct de vedere social, nu este nimic altceva decât un exercițiu al neputinței, forma fără fond a fericirii prin repetiție. De fapt, unii dintre noi nu ar putea supraviețui dincolo de blestemata bandă din hârtie.  Locurile comune, monotonia, predictibilitatea ar dispărea pe vecie, scoțându-ne din deliranta și interminabila cursă, iar și iar, spre același punct de plecare sigur și previzibil.

În termenii strategiei politice e mai greu de explicat. Când iei o națiune și o așezi pe roata norocului, asumându-ți asta ca generație politică responsabilă, și o învârtești sperând să se oprească mereu în dreptul premiului cel mare, îți asumi riscuri incalculabile. Deși uneori poate juca un rol providențial, hazardul nu e calea spre tărâmul promis. Am mizat pe o singură carte, obicei clădit pe o rutină istorică nefastă: ori cu unii, ori cu alții, cale de mijloc nu există. Și astfel, ne-am trezit cu tot cu țară pe nefericita bandă inventată de domnul August Ferdinand Möbius. După treizeci de ani de sacrificii, eforturi, uneori umilințe, renunțări, concesii economice, după ce am fost lăsați să visăm la o lume mai bună, spunându-ni-se că vom trăi ca „acolo”, că vom face parte dintr-un club select, că, în sfârșit, vom scăpa de nenorocitele astea de opinci, că vom sta la masă cu lumea bună, că vom trăi în siguranță, solidaritate și belșug, constatăm cu maximă stupoare că ne-am cam întors de unde am plecat. Mormanul de fiare vechi s-a întors ca un bumerang și ne-a pălit în țeastă. La fel ca în urmă cu treizeci și doi de ani, ni se spune că vom fi nevoiți să raționalizăm apa (rece, cea caldă a rămas așa din anii ’80, nu s-a schimbat nimic), curentul electric, carburanții, alimentele.  Apoi, vom suporta consecințele Green Deal, o marotă legată de evoluția climei, de parcă planeta ar funcționa conform unor grafice emise de cancelariile de aiurea, ne vom deplasa cu bicicleta sau trotineta ori cu costisitoarele mașini full-electric, lăsându-ne purtați pe valurile unei nemăsurate ipocrizii.  Vom renunța la zootehnie fiindcă animalele, mă iertați, scot pe undeva niște gaze care sporesc efectul de seră,  ca să nu mai vorbim despre gustul încântător al unei iahnii  cu ciolan afumat printat 3D. Din când în când, mai băgăm la înaintare o pandemie, un război, ceva acolo, să fie pe bază de adrenalină, astfel încât o plimbare prin parc sau o excursie să se transforme într-un thriller răsuflat cu agenți secreți trecuți de prima tinerețe. Despre pace și armonie, nu mai e nimic de spus. Vedem cât de bine a fost gândit sistemul politic perfect în care, ni se spune, trăim.

Dacă toate aceste produse ale unei birocrații inepte vor deveni realitate, ne vom gândi, de data aceasta serios, cu nostalgie, la cozile la hârtie igienică, lapte, carne sau pâine. Iar întreruperile în alimentarea cu energie electrică, din aceeași perioadă, ni se vor părea niște glumițe, pe lângă pana de curent globală, care pare iminentă. Cât despre cozile la benzină sau tremuratul în case, acestea sunt deja realități ale unei lumi care și-a dorit paradisul, dar s-a îndreptat cu încăpățânare spre iad. Cum vă spuneam: lumea asta ca o bandă răsucită este neorientabilă. (Dragoş CIOCĂZAN)