Balcanici mai suntem

În general, cuvântul „balcanic” nu mai este, de foarte multă vreme, folosit ca reper geografic, ci ca adjectiv încărcat de cele mai multe ori cu sensuri negative. Majoritatea celor care rostesc acest termen o fac pufnind dispreţuitor şi dând din mână a lehamite, eventual simulând un scurt leşin. Fiindcă, din motive cu adânci rădăcini istorice, acest cuvânt ascunde în zestrea lui semantică sensuri precum corupţie, lene, dezordine, lipsă de acurateţe şi de respect pentru autoritate, orgoliu, ignoranţă, sărăcie, nesupunere, bârfă. Uneori, se fac asocieri legate de violenţă sau subdezvoltare. „Butoiul cu pulbere” al Europei este un clişeu la fel de adânc înrădăcinat şi la fel de real precum cel legat de precizia nemţească, fericirea finlandezilor sau bunăstarea scandinavă. Numărând pe degetele mai multor mâini, fiindcă cele ale uneia singure nu ar fi de ajuns, constatăm că mai toate conflagraţiile europene sau mondiale nu au prea avut legătură cu mult hulita peninsulă, poate doar unul singur, însă, şi în acest caz, a fost vorba despre un pretext. Nu mi-am propus să demontez una câte una asocierile atribuite termenului în discuţie. Nu ar avea niciun rost.

Se spune că balcanismul ne defineşte. Trebuie să vedem ce înseamnă asta. N-aş băga mâna în foc că nu e aşa, însă trebuie să iscodim începuturile. Mai întâi, Bizanţul, marele imperiu al latinităţii răsăritene, care a pus laolaltă pragmatismul roman cu vechea cultură a Greciei. Apoi, succesiv, otomanii, Rusia, habsburgii. Toţi au contribuit la amestecul pestriţ al Balcanilor şi au stimulat rezistenţa lor împotriva asimilării, detrunchierii, anihilării culturilor locale. De aici orgoliul, încrâncenarea şi o oarecare încăpăţânare. De aici, peisajul etnic multicolor şi tradiţiile asemănătoare, indiferent dacă „balcanicul” este grec, slav sau neolatin. Oamenii locului iubesc zăbava şi expresii precum „mai vedem” sau „vino mâine”, se consideră liberi prin naştere, deci greu de stăpânit sau de închis în corsetul prea strâmt al legilor. În general, sunt simpli, deschişi, săritori şi ospitalieri. Le sare ţandăra repede, dar la fel de iute li se topeşte furia. Când e vorba de onoare sau când le ajunge cuţitul la os pun repede mâna pe furcă. Pot părea provinciali, le plac ţinutele comode, nu foarte pretenţioase, adoră bucatele grase şi dulciurile levantine, pun ţuică în sticlele goale de Coca-Cola, păstrează nasturii, acele şi aţa de cusut în cutiile goale de biscuiţi şi ascund sarmalele în ambalajele de îngheţată. Păstrează şi refolosesc, nimic nu se pierde, totul se transformă. Un fel de green deal avant la lettre. Adoră jocul, dansul şi cântecul popular. Au o părere despre orice, se pricep la toate, au răspunsul pregătit indiferent ce întrebare li se pune. Suferă, mai mult sau mai puţin justificat, de complexul discriminării şi de cel numit „te vede lumea”. Cafeaua trebuie să aibă, neapărat, zaţ pe fundul ceştii, altfel nu e cafea. Umblă desculţi prin iarba înrourată, se pricep la legumicultură şi mână caii cu pricepere. Sunt nervoşi la volan şi suduie de sfinţi din te miri ce. Au întotdeauna mai multe rânduri de haine care nu se potrivesc unele cu altele, neam. Fumează, petrec chiuind şi iubesc cu foc. Scandaluri cu urlete şi împăcări cu lacrimi şi jurăminte. Nu se pot lipsi de zorzoane şi sclipici, ca o dovadă a unei râvnite, dar niciodată împlinite bogăţii. Aşa sunt oamenii de pe această limbă de pământ începută la malurile Dunării şi pierdută în puzderia de insule ale Mediteranei de Est.

Uneori, ne supărăm când suntem numiţi „balcanici”. Nu am înţeles niciodată de ce, chiar dacă sensul este peiorativ. Asta ne leagă de fabulosul şi strălucitorul Levant, cu bunele şi cu relele lui. Da, avem câte puţin (sau mai mult) din cele descrise mai sus, dar nu e nimic ruşinos în asta. Am auzit, zilele trecute, un politician spunând cu obidă „Balcanici mai suntem!”. Omul părea ruşinat de chestia asta, ca şi cum ar fi fost o ocară, un blestem, când de fapt ar fi trebuit să simtă bucuria de a trăi într-un spaţiu multicultural atât de vast, de atipic, de greu de încadrat în vreo formă geopolitică acceptată.

Metehnele, tarele, moştenirea nefastă a urgiilor care s-au năpustit peste această regiune au lăsat urme de neşters, unele cu care nu ne prea putem mândri, sunt de acord. Dar nu asta defineşte o regiune, nu asta o reprezintă. Să fim deci balcanici dacă astfel ne simţim, sau să nu fim dacă asta ne provoacă ameţeli, însă să ne limităm la sensul geografic şi nu la cel adjectival al cuvântului „balcanic”. (Dragoş CIOCĂZAN)