Bâlbe, garduri şi aparate auditive

Problema comunicării între guvernanţi şi guvernaţi nu şi-a găsit încă soluţia. În general vorbind, trăim cu toţii senzaţia unui hău între cei care iau decizii şi noi, cei care trebuie să le punem în practică.
Pe la începutul anului am făcut câteva plimbări prin Bucureşti cu un amic venit din străinătate. Se afla pentru prima oară în România. După ce aproape ne-am rupt încălţările colindând cele mai frumoase locuri din capitală, străzi şi străduţe vechi, muzee, parcuri, am intrat într-un bistro. L-am întrebat, în faţa unui pahar cu vin, ce crede despre oraş, cum i s-au părut locurile, oamenii, casele. M-a copleşit cu elogii la adresa urbei în care m-am născut, dar, la final m-a întrebat nedumerit de ce Palatul Parlamentului şi în general toate clădirile administrative sunt înconjurate de garduri şi păzite de paznici. Întrebarea m-a descumpănit, pentru că, obişnuit cu obiceiurile dâmboviţene, nu m-am gândit niciodată la asta. În orice instituţie de stat, de orice fel ar fi ea, intrarea se face întotdeauna pe uşa din dos, după o discuţie obositoare cu un gardian plin de importanţă, iar somptuoasele intrări principale sunt rezervate celor aleşi, puternici, care ocupă vremelnic posturi de conducere. Activitate pe care o exercită cu mai mult sau mai puţin succes.
Chiar aşa, de ce intrăm mereu pe uşa din dos? De ce trebuie să ne strecurăm pe porţi murdare, pe lângă fişete doldora de hârtii care nu servesc nimănui, de ce ne înghesuim la cozi interminabile în faţa ghişeelor soioase? Nicăieri în lume nu se întâmplă asta. Doar aici, la noi, scările de marmură şi holurile lustruite sunt interzise publicului. Omul avea dreptate să fie uimit. În toată Europa, instituţiile publice, chiar şi reşedinţele regale, au parcuri neîngrădite prin care oamenii se pot plimba nestânjeniţi. La urma urmei, ei plătesc, ca şi noi, taxe pentru a susţine şi întreţine aceste instituţii. Aici e o problemă de cultură instituţională. Aleşii şi numiţii noştri sunt obişnuiţi să se creadă buricul pământului, pentru că noi le dăm prilejul zi de zi. Ei bâlbâie nişte decizii, pe care le sucesc de câteva ori până ajung în forma finală, iar noi ne prefacem că suntem nişte surdo-muţi cu urechile cepuite de aparate auditive defecte. Numai că, mai târziu, plătim amenzi, penalităţi, accesorii, pentru că ne-a fost teamă să cerem clarificări. Fără a îndemna la insurgenţă, vă conjur: rupeţi gardurile, sfărâmaţi lacătele! Nu pe cele din metal, desigur. Nu la ele mă refer.
Un minim efort de gândire şi puţină imaginaţie ar fi suficiente. (Dragoş CIOCĂZAN)