Balaurolacii

Presa este, se spune, a patra putere în stat, ceea ce o obligă la rigurozitate, exactitate, calm şi echilibru. Practic, o condamnă la adevăr. Iar adevărul nu poate veni decât dintr-o temeinică documentare, pe cât posibil la faţa locului. Atunci când informaţia este prezentată trunchiat sau incomplet, devine periculoasă prin transformarea ei într-un odios instrument de manipulare. Urmăresc zilnic o mulţime de jurnalişti „la modă” care aruncă dincolo de ecran un potop de vorbe grele, date eronate, fragmente de ştiri culese din surse neverificate, dar şi o grămadă informă de alăturări semantice semidocte care insultă blândeţea limbii române. Pe deasupra, aceşti „formatori de opinie” mai au un dar: le place teribil să se audă vorbind. Interviurile sau dezbaterile devin monologuri plictisitoare. Invitatul nu apucă să deschidă gura pentru a răspunde, că harnicul amfitrion se înghesuie să-şi răspundă singur. Fiind pasionat de statistică, am făcut un experiment. Rezultatul a fost uluitor: într-o oră de emisiune, invitatul a vorbit doar treisprezece minute, restul spaţiului de emisie fiind umplut de consideraţiile personale, nereuşit ironice, ale jurnalistei. La ce l-a mai chemat pe om în studio? În aceste condiţii, dezbaterea devine un târg de ţaţe. În loc să îşi asculte interlocutorul, să îl facă să răspundă cât mai sincer la un set de întrebări meşteşugit alcătuite, jurnalistul nostru ne prezintă propriile opinii. Acestea ar putea face foarte bine obiectul unei cărţi, pe care o putem (sau nu) cumpăra. Pe mine şi pe mulţi alţii ne interesa ce spune invitatul. Meteahna e veche. Amintiţi-vă anii ‘90 marcaţi de interminabila serie de reportaje şi documentare despre aurolacii din canalele Bucureştilor. Aceeaşi rea voinţă, acelaşi autism documentar. Văzând filmuleţele, aveai senzaţia că acei nefericiţi erau nişte adevăraţi balauri gata să te tragă în subteranele capitalei pentru a te ucide cu sânge rece. Sigur, atunci existau şi interese politice pentru ca România să fie prezentată (numai) aşa. Acum să fie la fel, oare? Ca să nu mai vorbim de ceea ce pentru mine va rămâne exemplul clasic de ignoranţă jurnalistică: tragica prăbuşire a unui Airbus al Tarom, în martie 1995, la Baloteşti. Reporterul belgian ne spunea aferat cum relatează el în direct din „Topoleni”, în spatele său aflându-se plăcuţa indicatoare pe care scria clar „Otopeni”. Deci, dragi „pre-sari” de ocazie sau cu studii, de aici sau de aiurea, nu mai faceţi din ţânţar armăsar şi nu ne confundaţi cu nişte bieţi copii ai nimănui transformaţi în balaurolaci! (Dragoş CIOCĂZAN)