Avantajele Sindromului Stockholm

Mai întâi au fost romanii. De la ei am învățat cum e să iei bătaie și apoi să te bucuri. După vreo două bătălii mai zdravene, așa, cât să dea bine în recenziile cronicarilor, dar și ca urmare a unor porniri ancestrale spre delațiune și trădare, am rezolvat problema. Strămoșii, câți mai rămăseseră, n-au fugit în munți cum s-ar crede, ci au legat prietenii trainice cu aprigii vizitatori. Doamnele mai ales, fascinate de moda de la Roma, dar și de faptul ieșit din comun că bărbații romani făceau foarte des baie și, consumând vin în exces, erau tot timpul extrem de simpatici și de bine dispuși, s-au lăsat cucerite fără prea mari remușcări. Înainte ca lumea să afle, înainte ca acolo unde se ridică acum frigurosul Stockholm să se fi construit măcar o colibă din bolovani și nuiele, pe meleagurile noastre se înregistrau primele cazuri de sindrom care îi poartă numele. Din asta ne-am ales, totuși, cu ceva: limba neasemuit de frumoasă pe care o vorbim. Mai departe,  în perioada năvălirilor barbare, a fost un pic mai bine. Nu ne-am lăsat chiar călcați în picioare, molima părea să fie ținută  sub control. Asta nu i-a oprit pe unii dintre migratori să afirme câteva secole mai târziu că, de fapt, din cauza nenorocitului de sindrom,  nici nu suntem ceea ce spunem că suntem. Adică, zic ei, am fi un fel de populație balcanică de origine iliră, o mână de păstori vlahi care au migrat prin secolul al XIII-lea în nordul Dunării unde au început, așa, din senin, să vorbească latina vulgară. Uită să ne spună de la cine au învățat-o, dacă întregul areal era ocupat – o spun tot ei – de populații slave, fino-ugrice, cumane sau turcice. Mă rog, câte bordeie, atâtea teorii.

Evul Mediu a venit cu una dintre cele mai clare manifestări ale sindromului Stockholm. Ce altceva poate însemna celebra zicală Capul plecat, sabia nu-l taie? Cum altfel ne-am putea explica caftanul, pupatul imineilor, tuiurile și veșnicele temenele către Poarta de la Răsărit? E adevărat, ăștia ne dădeau chitanță pentru tot ce luau cu anasâna. Mai târziu, am continuat să ne simțim bine când eram certați de vremelnicii mai-mari ai lumii. Războaiele au trecut peste noi ca apa peste pietre. Am rămas pe loc, dar din ce în ce mai săraci, mai pustiiți, mai tăvăliți prin tină. Din când în când, facem stânga-mprejur și ne închinăm spre alte zări. Apoi iar ne răsucim, în funcție de cum bate vântul. Unii susțin că ăsta nu e sindrom Stockholm. E vorba despre tenacitatea, nemăsurata răbdare, falsa supușenie și șiretenia națiunilor mici, singurele trăsături care le-au permis supraviețuirea în tumultul vremurilor. Și nu s-au manifestat numai la noi. Se poate! La scară istorică lucrurile sunt mult mai complexe. Suntem cu toții de acord că, de cele mai multe ori, compromisul este de preferat vitejiei, dacă miza este supraviețuirea. Dacă nu poți cu spada, atunci trebuie să încerci să te înțelegi cu vrăjmașul prin vorbe cu grijă alese. Mai lași de la tine, se mai face el că nu vede, c-o fi, c-o păți, iese ceva până la urmă.

Revenind în zilele noastre, nu știu ce să spun. Să o luăm inginerește, pornind de la simptomele ciudatului sindrom, descrise în dicționarul medical: victimele manifestă sentimente negative față de poliție și autorități, atitudine pasivă, alternanța izbucnirilor violente cu stările de resemnare, atrofierea instinctului de conservare, simpatia față de cel care îți provoacă suferință, tendința de a fi de partea celui care îți face rău, acceptarea realității, paralizarea voinței de a lupta pentru a te salva. Păi, nu vă sună cunoscut? Parcă ne-am privi în oglindă. Cum altfel se poate explica starea perpetuă de acceptare a tot ceea ce ni se spune, încrederea în oameni care nu dau doi bani pe noi, lipsa oricărei forme de protest. Și nu numai aici, în ograda noastră. Peste tot în lume e la fel. Acceptăm răul ca și cum asta ar fi ordinea firească a lucrurilor. Ca orice etapă istorică, asta nu poate dura la nesfârșit. Știți, nu numai mămăliga explodează. Se pare că și gulașul și piroștile, și pizza, și hamburgerii, ba chiar și rafinatul foie-gras stau să dea pe-afară din oală. Totuși, sindromul Stockholm are și câteva avantaje:  te face să înțelegi că tu ești victima, iar celălalt agresorul, îți dă tăria de a accepta compromisul și, foarte important, te învață cum să supraviețuiești atunci când totul e pierdut. Nu, nu e un sindrom, nu e o boală. E un mod de viață. (Dragoş CIOCĂZAN)