Autoterapia cu basme

Spaţiul public, fie acesta virtual sau palpabil, este un loc în care se înghesuie (sau se strecoară) idei, opinii, date, interpretări, cu alte cuvinte, informaţii în toate limbile pământului şi din toate domeniile, dublate neapărat de imagini al căror scop este acela de a dovedi, sublinia, garanta veridicitatea poveştii. Conform unor platforme de monitorizare, mai mult de jumătate din conţinuturile afişate, difuzate, postate sau printate nu reflectă corect realitatea, fiind mai degrabă acţiuni de lobby, propagandă, marketing politic sau chiar tentative de înşelătorie. Cuvântul-cheie este stăruinţa: cu cât se insistă mai mult asupra unui subiect, cu atât e mai probabil să devii victima unei reiniţializări a sistemului de valori care, în timp, poate conduce la fanatizarea opţiunilor şi la respingerea oricărui argument contrar propriilor convingeri. Cu alte cuvinte, o simplă preferinţă pentru cineva sau ceva anume se transformă în dogmă, iar spaţiul public, tribuna, într-o sectă. Astfel, nimeni şi nimic nu mai poate şterge din mecanismele de gândire convingerile formate şi cimentate în strălucitoarea anvelopă a ignoranţei generate de încrederea oarbă. Consecinţele nu par, la prima vedere, foarte grave, însă o societate care funcţionează pe bază de clişee îşi coboară standardele până la nivelurile cele mai joase ale naivităţii, neîncrederii şi intoleranţei. Polarizarea societăţii contemporane este, fără îndoială, rezultatul excesivei şablonizări a tuturor aspectelor vieţii sociale, economice, politice, chiar a vieţii de familie, a şcolii, a ştiinţei, a religiei şi credinţelor. De aici, lupta absurdă pentru impunerea propriului punct de vedere, considerat sacru şi peren. Un fel de donquijotism rânced, fiindcă pe Don Quijote îl mânau în luptă dragostea şi principiile cavalerismului, în timp ce astăzi ura pare să fie stindardul sub care se înfruntă taberele.

Clişeele sunt periculoase pentru că bătătoresc cărări spre nicăieri. Auziţi zilnic, pesemne, poveşti despre corupţie. Aproape întotdeauna cu referire la cea neaoşă, că doar e mai aproape, şi toată lumea se pricepe la acest fenomen. Discuţiile pornesc, invariabil, din acelaşi punct şi se termină tot acolo: „numai la noi e posibil să se întâmple aşa ceva, se fură, e corupţie”. Da, este, dar, în linii mari, e cam la fel peste tot, doar nu suntem extratereştri; singura diferenţă e discursul de imagine, adică abilitatea altora de a-şi ascunde mai bine mizeria sub preş. Când e vorba de bani, între Ion şi John nu e nicio diferenţă. Nici Johann, Giovanni, Ahmed sau Jean nu se lasă mai prejos. Cercetaţi literatura de specialitate şi veţi înţelege că pe plaiurile mioritice ne aflăm încă la creşă în privinţa acestor apucături. Nici măcar să fim corupţi ca lumea, pe bani mulţi şi adevăraţi, nu suntem în stare. Aici, vorbim din nou despre atitudinea sectară, că aşa e românul: dacă alunecă pe ceva moale la Paris sau Londra zice că e pe un câmp cu flori, dacă i se întâmplă la Bucureşti, strigă ca ars că vrea o ţară ca afară. Şi o ţine aşa până în pânzele albe, închipuindu-şi, după nenumărate şedinţe de îndoctrinare la care participă butonându-şi telefonul, că într-o ţară bine aşezată (de data aceasta, nu dau exemple), reprezentantul unei celebre multinaţionale vine în sala în care se ţine licitaţia, spăşit, cu capul în pământ, se aşază timid şi tăcut într-un colţ şi, când îşi aude numele, se îndreaptă sfios cu plicul conţinând oferta sa către masa comisiei de evaluare. Sigur, în varianta asta, compania respectivă nu ştie preţurile celorlalţi ofertanţi, nu cunoaşte nici un ministru sau şef de comisie, nu oferă bani, funcţii sau excursii în Mauritius vreunui politician, şi se resemnează cu ideea că o micuţă companie din provincie, de care n-au auzit nici ăl de sus, nici ăl de jos, i-a suflat miliardele din faţă.

Acesta este cazul tipic, din păcate nu singurul, în care autoterapia prin basm este absolut necesară, ca un duş rece care să te spele de prejudecăţi şi şabloane. Adică, doar o poveste şi mai trăznită decât cea pe care tocmai v-am spus-o, una cu balauri, dragoni, vrăjitoare, zei răzbunători şi gorgone hidoase ar mai putea să le scoată unora din cap ceea ce pare să le fi rămas înţepenit acolo pe vecie. Un şablon sau un clişeu nu dispar decât dacă sunt înlocuite de altele cu putere de convingere mai mare. Iar acesta pare să fie cel mai bun tratament, pentru că în basme totul se termină, întotdeauna, cu bine. (Dragoş CIOCĂZAN)