Atenţie, cade tencuiala pe trotinete!

Bucureştiul îşi duce în spate cele aproape şase secole de viaţă cu oarecare cochetărie. A fost, este şi va rămâne special, imun la cârteli şi critici venite de aiurea, optimist, haotic, nebun uneori. Are un „vibe” special. Din când în când, pentru a ţine pasul cu vremurile, se sulemeneşte cu borduri noi, zugrăveli de mântuială şi cârpeli, piste pentru biciclete sau trotinete, benzi unice, spaţii verzi cu panseluţe al căror cost pe tufă rivalizează cu cel al unei excursii de o zi la Sinaia. Însă, din spatele stratului gros de fard, plânge din toate zidurile şi ridurile. E o metropolă rănită. Faţadele poartă măştile unui grotesc festival urban, transformându-se din vile elegante în hardughii coşcovite. Case de secol nouăsprezece şi blockhausuri interbelice îşi arată ferestrele ştibe printre zdrenţe fluturând în vânt şi se încăpăţânează să reziste în ciuda furtunilor, inundaţiilor, cutremurelor, a neglijenţei. În oraşul ăsta, legea gravitaţiei se exprimă prin „Atenţie cade tencuiala!”, un fel de eufemism lugubru pentru „Ce nu aduce profit trebuie să cadă”. Ca să facem ceva mai frumos în loc: un turn sclipitor de douăzeci de etaje, că terenul e scump prin părţile astea. Prin vintrele acestui organism, în mod miraculos încă viu, putem pedala, călători cu tramvaiul, maşina personală sau pe propriile picioare cu speranţa că nu vom fi zdravăn pocniţi în cap de o bucată de tencuială, un stâlp de iluminat, o mână marmoreeană de cariatidă sau de vreun bulgăre de beton desprins anume ca să ne facă în ciudă din vreun balcon. Din toată butaforia acestui decor de film lipseşte ceea ce se cheamă soundtrack. Adică acel zgomot liniştitor de macarale, bormaşini, betoniere, schele ce se ridică în jurul vechilor clădiri pentru a le vindeca de bolile provocate de nepăsare. Cârpeala însoţită de obişnuitele minciuni electorale este noul brand al oraşului. O întâlneşti peste tot, e suficient să ridici ochii ca să vezi clădiri de patrimoniu care îţi zâmbesc trist din noile ferestre de termopan înconjurate de clăbuci de spumă poliuretanică pe care nimeni nu s-a ostenit să o cureţe.

Ne plimbăm printre ruine cu pretenţii de oraş „smart”, cu sistem venos din fibră optică şi piste pentru biciclete, şi ne facem câte un selfie, cu grijă să nu fim luaţi pe sus de vreun trotinetist cu căştile în urechi şi ochii aţintiţi asupra ecranului telefonului. O iubire exfoliată – noua arhitectură a uitării. Planuri avem, şi noi şi edilii, însă nimic nu e dus la bun sfârşit. Se vorbeşte mult, se poartă polemici, izbucnesc scandaluri despre regenerarea urbană. Despre aceasta din urmă, se pare, toţi au un punct de vedere comun: să mai cadă câte ceva, dar nu totul deodată şi „ferească Dumnezeu de vreun cutremur”. Există chiar un cult, o religie a ocolirii – mergi, cu ochii cât cepele, cât mai departe de clădirile cu pricina şi nu parca niciodată în apropierea lor. În rest, ne descurcăm cu şantierele interminabile, cu traficul infernal, cu poluarea, cu frigul din case, cu deraierile, cu autobuzele murdare pe afară şi pe dinăuntru, cu inundaţiile produse de ploi de cincisprezece minute, cu certurile între primarii de sector şi primăria generală. De ani buni, totul se face prea lent, iar priorităţile sunt inversate pe bază de interese imobiliare, de partid, de sector, de orgolii, de prostie şi indiferenţă. Sunt sigur că într-o zi, atunci când totul va fi reparat şi pus la punct – conform, desigur, unui scenariu îngrozitor de incert – vom regreta tencuiala căzută, că prea ne-am obişnuit cu ea, ne va fi dor de afişele şi de benzile cu multe semne de exclamare. Chiar şi trotinetele, dacă între timp nu vor deveni zburătoare, vor vâjâi fără grijă pe noile itinerarii betonate. Până atunci, gâfâind din toate crăpăturile, oraşul va merge înainte, aşa cum îl ştim: printre ambiţii, nepăsări şi frânturi de moloz cu parfum de mucegai nobil. Şi dacă, din când în când, ne vom trezi loviţi uşor de vreo frântură de faţadă, să luăm asta ca pe o dovadă de sinceritate: în sfârşit, oraşul nostru îşi dă jos machiajul şi ni se arată aşa cum este el, cu bune şi cu rele. (Dragoş CIOCĂZAN)