Aripi – Constantin Blendea. Când tăcerea dă viaţă culorilor

Premiul II pentru Pictură al Uniunii Artiştilor Plastici, Premiul I pentru Pictură, la Salonul Internaţional de Artă, Quissac (Franţa), Premiul Ion Andreescu al Academiei Române, Premiul pentru Artă Monumentală al UAP, mai multe medalii şi diplome, Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, pentru activitatea profesională în domeniul monumentelor istorice. Toate aceste distincţii sunt numai o mică parte a formelor pe care le-a îmbrăcat recunoaşterea unui artist plastic de o sensibilitate greu de egalat. S-a spus despre domnia sa că este singurul artist plastic care reuşeşte să exprime mişcarea, schimbarea continuă a formelor prin tăcere. Culorile aşezate tăcut pe pânză sunt modelate în aripi şi simboluri vii, mişcătoare, aflate într-o dinamică ascunsă. Zborul este sugerat prin umbre conturate într-o perfectă linişte.

Arta sa a fost caracterizată ca o desluşire abstractă a formelor, fără a ieşi din tiparele tradiţionalului. Toate lucrările la care a trudit reprezintă descătuşarea prin zbor, libertatea prin culoare, dialogul spaţiilor şi o dinamică stranie, mută, aproape cinetică a închipuirilor statice pe care le-a creat. Născut în 1929, în comuna Peştişani din judeţul Gorj, venit pe lume într-o familie cu tradiţii artistice, Constantin Blendea se înscrie în tradiţia uimitoarei şcoli a picturii româneşti, veche de aproape două secole. De la unchiul său, sculptorul şi pictorul Vasile Blendea, a învăţat ce înseamnă respectul pentru artă şi pentru valorile culturale. A fost atras şi a rămas dedicat artei monumentale şi restaurării de artă medievală veche, laică sau bisericească. A fost şi încă este unul dintre cei mai apreciaţi colorişti abstracţionişti, lucrările sale fiind prezente în multe colecţii din ţară şi străinătate.

L-am cunoscut pe maestru, în urmă cu mulţi ani, în atelierul său din Bucureşti, o casă părăginită aflată lângă unul dintre sediile Universităţii de Artă (UNARTE) din strada General Constantin Budişteanu. O iarnă rece acoperise cu gheaţă geamurile crăpate ale clădirii. În atelier, un frig de pustiu îngheţat. Maestrul îmi oferă o cană cu ceai fierbinte. Îl întreb de ce nu face focul în sobă. Mă priveşte cu un aer complice şi îmi spune: Starea de bine nu poate fi creatoare. Duce la automulţumire şi plictiseală. Ideile vin din suferinţă, din puterea de a privi cu umilinţă tot ce ţi-a fost dat. Păi ce trăire, ce fior să am, dacă aş sta confortabil? M-ar lua cu somn! L-am privit cu recunoştinţă, iar vorbele, pe care mi le-a spus în lunga şuetă de atunci, nu mi se vor şterge niciodată din inimă. Marii artişti au fost caracterizaţi întotdeauna de o modestie ieşită din comun, iar Constantin Blendea a fost dovada vie a acestui lucru. Povestea amuzat despre îmbogăţiţii peste noapte care îi vizitau destul de des atelierul: Închipuie-ţi, m-a vizitat ieri un domn foarte bine îmbrăcat. Se tot uita pe geam să vadă dacă nu-i umblă cineva la maşina scumpă parcată afară. L-am întrebat ce anume îl interesează, compoziţie, culoare, stil. Mi-a spus să-i dau ceva cam doi pe trei metri, nu au importanţă culoarea, tema sau banii, ceva aşa, frumos, care să încapă perfect în spaţiul de deasupra şemineului din noua sa vilă, între două statuete de prost gust din ipsos aurit. L-am refuzat şi l-am poftit afară. Ignoranţa mă dezgustă. Aşa era, cu adevărat, artistul pe care am avut privilegiul de a-l cunoaşte.
Vocaţia sa a fost de restaurator. Plecat de tânăr din Gorjul natal, a fost fascinat de reclădirea trecutului, de readucerea la viaţă a muncii zugravilor medievali care au împodobit bisericile şi mânăstirile României. Opera sa de căpătâi a fost restaurarea Bolniţei de la Mânăstirea Cozia, lucrare pe care, aşa cum obişnuia să spună, a trăit-o, nu a făcut-o. Acolo, aproape de Dumnezeu, a deprins sensul culorilor, pe care, mai târziu, paradoxal, avea să le asocieze în câteva dintre cele mai reprezentative lucrări ale abstracţionismului românesc. Aripile sale pictate degajă energii electrizante. Culorile dau senzaţia mişcării, a neliniştii şi căutării continue a spaţiului în care să se întindă, să se desfăşoare, să pornească în zbor. Şi-a surprins mereu admiratorii cu idei noi. Fiecare lucrare, indiferent de perioada creatoare căreia îi aparţine este altfel. Chinul zborului descătuşat, zbaterea desprinderii de sol, prăbuşirea inevitabilă, totul se află acolo, printre tuşele şi trăsăturile de penel ale artistului.
Au trecut opt ani de când maestrul şi-a pus aripile pictate de el însuşi şi a urcat la o lume mai bună, pe care a visat-o neîntrerupt şi a materializat-o în operele sale. Casele de licitaţii se întrec acum în a-i achiziţiona şi vinde lucrările. Nimic nu-l va putea însă înlocui în lumea artelor plastice, pe care, prin creaţiile sale, a făcut-o mai vie, mai proaspătă, mai altfel. (Dragoş CIOCĂZAN)