Are dreptate tovarăşii!

Nu ştiu de ce, ieri mi-a venit în minte celebra replică din Filip cel bun, memorabilul film al regizorului Dan Piţa.
Are dreptate tovarăşii!, cuvânta ritualic şefa de la Cadre, în timp ce desfăcea pe un ziar soios o conservă de vinete în ulei, în care urma să îndese bucăţi de franzelă pe care să le plescăie, împroşcând apoi din buzele slinoase cuvinte de ocară către tânărul ce nu părea să înţeleagă că unii munceşte.
Dacă mă gândesc bine, ştiu de la ce mi se trage. Iureşul ultimelor zile, zurba iscată de alegerile europarlamentare, sutele de ştiri care au curs frenetic, ca un miez de bulboană, apoi victoria unora şi eşecul celorlalţi, urmate de declaraţii sforăitoare rostite pe un ton biruitor, de izbândă, dar la fel de lemnoase în exprimare, la fel de seci, goale, mărunte şi fetide, precum cele ale vajnicei amploiate de odinioară. După ce am asistat, oarecum îngândurat, la un imens năboi de ură, huiduieli şi invective adresate unui cunoscut politician, m-am întrebat cu şcolărească sfială dacă nu cumva naţia căreia îi aparţin începe să se canibalizeze. Pentru că, am fost învăţat, nu loveşti niciodată un om căzut la pământ, indiferent ce grozăvii a făcut. Iar aici, chiar nu e cazul. De altfel, românii, din (mai nou) ambele Românii, au se pare un apetit uriaş de a fi mereu viceversa, pe dos, ziceţi cum vreţi. De treizeci de ani. Bunăoară, în anii nouăzeci, când toată su flarea europeană vota dreapta, noi votam stânga. Mai apoi, în anii 2000, toată suflarea bătrânului continent se orienta spre stânga, iar noi alegeam dreapta. Iar acum, când toată Europa devine antieuropeană, votând în draci partide extremiste, xenofobe şi separatiste, noi ne arătăm dragostea neţărmurită faţă de o uniune depăşită istoric, doctrinar şi economic, ataşamentul faţă de valorile europene. Singurele lucruri care nu pot fi contestate sunt entuziasmul şi încrederea uriaşă a românilor în construcţiile geopolitice hibride care, artificiale sau nu, întruchipează dreapta cale spre o relativă mântuire. Poporul a decis, iar decizia acestuia trebuie întotdeauna respectată: mergem înainte spre ţinte imprecise, difuze, pierdute, dar cu o uriaşă şi sinceră speranţă că ne va fi, peste câteva generaţii, un pic mai bine.

(Dragoş CIOCĂZAN)