Arca lui Goe

Politica e ca un fel de Arcă biblică. Sare din val în val, scuturată de un ruliu periculos, spre deliciul lighioanelor pasagere. Toate vieţuitoarele pământului s-au refugiat pe corabia asta, sperând să se pună la adăpost de urgiile ce vor veni cât de curând. Chiţăieli, chirăituri, huhuieli şi ciripeli obraznice umplu aerul din jurul luntrei. Niciunul dintre sunete nu seamănă cu celălalt. Probabil de-asta fiecare glăsuieşte şi piere pe limba lui.
Din nefericire, maestrul Caragiale nu a scris basme şi nu a abordat nici genul fantastic.
A preferat să-şi ironizeze fără perdea contemporanii, smulgându-le măştile de mucava. Dar Conu’ a apucat vremuri mai bune, când oamenii încă ştiau să se ia singuri în tărbacă şi să râdă cu poftă de propriile cusururi. Astăzi e mai complicat, pentru că domnul Goe e peste tot. Acolo, pe corabie, toate făpturile au chipul lui. Capricios, insolent, ţâfnos, sfidător, trufaş şi ireverenţios, micul tiran este în elementul lui. Te va urmări cu o insistenţă bolnavă şi trebuie mult har şi multă străduinţă ca să nu te dai în vileag. Altminteri, mâna lungă a răzbunării sale te va găsi şi în culcuşul şarpelui.
În tot acest timp, nava se clatină periculos. Dar nicio vieţuitoare nu pare să simtă ameninţarea oceanului dezlănţuit. Simţul realităţii a fost redus la câteva instincte primare. Pelicanul îşi inspectează zilnic guşa inelată, revărsată peste pieptul cu pene lustruite, ursul îşi freacă burta ghiftuită, ratonii îşi aşază ochelarii pe bot şi se alătură ospăţului la care nu au fost poftiţi decât în ultimul moment, câteva lebede lansează în eter cântecul ultim, iar văcuţele îşi admiră ugerele rotunjite sub decolteul de paie uscate. Zburătoarele mici par ceva mai libere. Dau roată şandramalei şi se mulţumesc cu resturi. Prea departe nu se avântă – o aţă invizibilă le ţine, totuşi, captive în aerul din jur. Unele încearcă uneori să zboare spre larg, în căutarea unui liman, dar după un timp renunţă şi poposesc obosite pe catarg. Din când în când, pentru a intra în graţiile răzgâiatului
Goe, se sfădesc între ele, privind pe furiş să vadă dacă-i sunt pe plac. Când odrasla e prost dispusă, există pericolul de a fi gonite de la masă sau, mai rău, de a fi exilate jos, în cala întunecoasă. Aici dau o mână de ajutor şi viermii, foarte pricepuţi la sfredelirea mărului din interior, care, deşi mici, sau tocmai din acest motiv, pot pătrunde cu uşurinţă în urechile blănoase ca să şoptească vorbe otrăvite.
Acum e agitaţie. Valurile cresc şi tot cresc, tangajul îi aruncă pe unii peste bord într-un nedorit siaj. Din adâncurile vasului se aud din ce în ce mai tare strigăte şi vaiete. Chiar şi legendara arcă are, se pare, un defect de fabricaţie. Apa îi urcă vertiginos în măruntaie. Compartimentele se inundă prin sasul mediocru, meşterit de un lucrător la fel de mediocru. O simplă uşiţă, o banală pârghie de siguranţă aflată pe orice navă pare să scufunde uriaşa corabie.
Din apă, milioanele de peşti privesc mut şi umil, cum le e felul, spectacolul uşor grotesc, ca un circ ieftin. Îşi fac semnul crucii cu înotătoarele aduse una peste alta şi alunecă spre fundul apei. În urma lor, bereta de „mariner” a domnului Goe mai pluteşte puţin, foarte puţin. (Dragoş CIOCĂZAN).