Antiunivers cotidian

Peste ocean, face furori un roman science-fiction scris de un tânăr autor din fandom-ul american. Povestea e una simplă, dar originală: o planetă locuită de o specie umanoidă foarte asemănătoare pământenilor, aflată la un nivel de civilizaţie identic, ajunge în apropierea unei găuri negre, iar de aici povestea devine fascinantă. Respectivul corp cosmic întunecat întoarce pe dos nu numai viaţa ca succesiune de evenimente biologice, dar şi sistemul social-economic al planetei, pentru că energia întunecată şi imensa forţă gravitaţională inversează sensul timpului. Adică îl determină să curgă invers, cu toate consecinţele care pot apărea din respectivul fenomen.
În această lume, întoarsă acum cu susul în jos, totul se petrece într-o logică retrogradă, făcând lucrurile să îşi inverseze polaritatea. Astfel, acţiunea alunecă într-un univers distopic, discreţionar, care în loc să depene firul existenţial, îl înfăşoară într-un ghem haotic.
Umanoizii care populează păguboasa planetă nu conversează privindu-se în ochi, ci stând spate în spate. Ei se dezbracă îmbrăcându-se şi vorbesc tăcând întruna. Somnul durează foarte mult pentru că starea de trezie i-a luat locul. Iubirea este un scenariu de coşmar, presupunând un lung şir de certuri şi violenţe, scandalul fiind starea de normalitate. Războiul devine o constantă, iar pacea o excepţie. Viaţa şcolară a locuitorilor acestei lumi începe la împlinirea vârstei de cinci ani cu susţinerea disertaţiei pentru doctorat şi se încheie, obligatoriu, cu un certificat de absolvire a cursurilor unei creşe de stat. Toată lumea merge cu spatele, ceea ce a dus la o ciudată adaptare evolutivă, prin apariţia unui ochi în ceafă. Legile sunt înţelese şi aplicate pe dos, însă acest lucru nu mai deranjează pe nimeni. Activităţile birocratic-administrative funcţionează, evident, între aceleaşi coordonate: cetăţeanul extraterestru, căci despre el vorbim, este cel obligat de legile amintite mai sus să-şi rezolve singur problemele, funcţionarul neavând decât rolul pur decorativ de a-i arăta uşa sau de a-l trimite după cine ştie ce altă hârţoagă. Pe planetă maşinile zboară, deci nu e nevoie de autostrăzi, de semafoare sau de poliţie, aceasta din urmă având ingrata misiune de a sta degeaba, în baza unei inerţii de gândire care spune că nu există civilizaţie fără ordine, fie ea şi pe dos. Infractorii aduc lucruri în casele pe care le sparg. Spitalele sunt pline de extratereştri cu probleme de sănătate, legate în special de cozile foarte lungi şi solzoase care le ies de undeva, din spate, dar nimeni nu se omoară să-i trateze, pentru că s-ar încălca principiul inversării care domneşte pe planetă: la spital vii sănătos şi pleci bolnav. Cărţile sunt scrise de la dreapta la stânga şi de jos în sus, aşa că nu le citeşte nimeni, ar fi îngrozitor de complicat. Ciudatele fructe şi legume de pe planetă se consumă exclusiv în formă de seminţe, iar de la animale se mănâncă doar oasele, pe care le roade numai cine poate. Religia şi credinţa în valori străvechi îşi pierd sensul, mântuirea sau mila fiind deja obstacole în calea afirmării individuale. În aceste condiţii, îmi este greu să descriu cum are loc hrănirea inversată, dar cred că bănuiţi, nu e greu.
Nu ştiu ce să zic. Lectura m-a lăsat mai puţin perplex decât aş fi vrut. Nu pot să explic de ce. E ceva mai complex, mai eteric, ca un déja-vu. Chiar şi pentru cei care nu agreează distopiile şi, în general genul science-fiction, această planetă întoarsă pe dos nu este totuşi atât de îndepărtată pe cât şi-ar dori autorul şi noi toţi de asemenea. (Dragoş CIOCĂZAN)