„Animafilm” va deveni „Muzeul GOPO” sau va fi doar o amintire?!

Aşa cum la Buftea nu s-a reuşit – din păcate – crearea unui „Muzeu al Filmului Românesc”, tot astfel Studiourile „Animafilm” din centrul Bucureştiului, locul în care Ion Popescu-Gopo, câştigător al celebrului premiu „Palme d’Or” de la Cannes, în anul 1957, cu animaţia „Scurtă istorie”, a creat de-a lungul anilor, a fost abandonat ani şi ani de zile, cel mai probabil pentru a fi înstrăinat.

Maya, mama soacră, care va împlini curând 92 de ani, a lucrat un timp la „Animafilm” şi îmi împărtăşeşte încă din amintirile ei. Se află în apropiere şi Teatrul de Comedie, în care am jucat ani buni şi pe care îl vizitez cât pot de des. La „Animafilm” s-au „născut” personajele cu care au crescut generaţii şi generaţii de copii, faimosul „Omuleţ” al lui Gopo sau „Maria Mirabela”, dar şi primul lung metraj din istoria animaţiei româneşti („Robinson Crusoe”, în regia lui Victor Antonescu). Ştim cu toţii cele 10 minute de desene animate pe care „le serveam” în fiecare seară, în copilăria noastră. A venit „libertatea” şi, după anul 2002, societatea, la care statul român deţine pachetul majoritar de acţiuni, s-a aflat sub ameninţarea unor datorii create voit pentru a pune mâna pe patrimoniul societăţii, mai exact pe cele două clădiri din centrul vechi al Capitalei. Şansa a fost ca la conducerea societăţii să ajungă un administrator provizoriu, doamna Eliza Covaliu, care a obţinut o eşalonare a datoriilor, inclusiv cu sacrificarea propriului ei salariu, pe o perioadă de aproape un an. „Am rămas consternată de situaţia în care am găsit sediul „Animafilm S.A” şi de nepăsarea, atât de îndelungată a Ministerului Culturii, faţă de orice încercare de a reface, de a conserva şi a aduce la lumină acest valoros patrimoniu.” a declarat Ministrul Culturii, Raluca Turcan. „Caut, alături de echipa Ministerului Culturii, soluţii pentru imediata intervenţie de conservare şi restaurare a patrimoniului Animafilm S.A. Vă voi ţine la curent cu demersurile întreprinse. ”

Ca peste tot în lume, filmul românesc de animaţie s-a născut prin dezvoltarea graficii jurnalistice, din tendinţa firească a acesteia de a-şi depăşi limitele, prin animarea imaginilor. Toţi marii creatorii de filme de animaţie din România provin din rândul caricaturiştilor, grafica jurnalistică reprezentând prima şcoală la care s-au format animatorii români. Cei mai mulţi au fost influenţaţi de idealul estetic al studiourilor americane şi franceze, „furând meserie” de multe ori în urma vizionării producţiilor acestora la cinematograf. Activitatea de început a animaţiei româneşti s-a dezvoltat în condiţii materiale cu totul improprii, pur artizanale, spre deosebire de situaţia occidentală, unde exista o adevărată industrie a producţiei de pelicule de desene animate. Acest fapt precum şi lipsa distribuţiei, concurenţa la preţ neloial a animaţiilor străine, lipsa de personal, apariţia sonorului, au dus la o relativă marginalizare şi apoi dispariţie a peliculelor de desene animate autohtone în anii ’30. Cel mai prolific desenator a fost Aurel Petrescu, având la activ 11 desene animate, confirmate de presa vremii, şi peste 70 de alte animaţii, majoritatea reclame. A avut curajul să continue producţia şi în epoca sonorului, probabil copiind pistele filmelor străine. Primul film românesc de animaţie a fost „Păcală în lună” de Aurel Petrescu, prezentat în premieră la 5 aprilie 1920 („Dicţionar Cinematografic” – Cornel Cristian şi Bujor T. Râpeanu,1974, p.23). Primul desen animat păstrat în arhiva naţională se numeşte „Haplea” şi a fost creat de către Marin Iorda în 1927, după personajul similar din caricaturile sale. Dificultăţile ivite în timpul şi după realizarea acestuia l-au făcut pe Iorda să renunţe la o continuare. A mai realizat, în 1936, doar nişte diagrame animate pentru filmul profesorului Dimitrie Gusti, prezentat la pavilionul românesc al Expoziţiei internaţionale de la Paris din 1937. Încercările de animaţie au revenit cu timiditate abia după 1939, cu „România etnografică”, film terminat, dar needitat (fără montaj) al caricaturistului Dem. Caricaturistul – pe atunci – Ion Popescu-Gopo a realizat şi el nişte proiecte în 1939, nefinalizate din cauza lipsei de sprijin din partea statului. În anul 1943 apare „Cei trei muşchetari”, proiect al caricaturistului Gion şi „Păţania lui Ion (poveste tristă, dar adevărată)” în regia lui Jean Moraru, acesta mai având şi câteva încercări anterioare, toate lipsite de succes. În această perioadă de începuturi, s-au găsit destui critici gata să evalueze producţiile autohtone prin comparaţie cu cele occidentale. Cu toate acestea, publicul larg, precum şi o serie de personalităţi şi intelectuali de prestigiu au încurajat creatorii români şi au susţinut dezvoltarea acestei ramuri a celei de-a şaptea arte. Îi amintim aici pe Ion Marin Sadoveanu („Desenuri animate” în „Rampa” – 1930), Camil Petrescu („Despre absurd” în „Facla” – 1932), Dumitru Ion Suchianu („Curs de cinematograf” – 1931), Ion Cantacuzino („Uzina de basme” – 1935), George Călinescu („Între poezie şi feerie”, „Adevărul literar şi artistic”– 1936), şi mulţi alţii.

Perioada desenelor animate realizate între 1949 şi 1964 este dominată de personalitatea lui Ion Popescu-Gopo. După încercarea din 1946 a lui Jean Moraru, abia în 1949, alături de tatăl său şi Matty Aslan, Gopo scoate scurt-metrajul de animaţie „Punguţa cu doi bani”. Din anul 1950, desenele au fost produse în cadrul Studioului Cinematografic Bucureşti. Primele erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii. În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: „Răţoiul neascultător”. Urmează „Albina şi porumbelul”, apoi „Doi iepuraşi” (1952); Marinică (1953); O muscă cu bani (1954); Şurubul lui Marinică şi Ariciul răutăcios (1955); Galateea (1957). Creaţiile care l-au consacrat au fost cele cu „Omuleţul”: Scurtă istorie (1957); Şapte arte (1958); Homo sapiens (animaţie) (1960); Allo! Hallo! (1962).

În anul 1964 se înfiinţa, la noi, studioul specializat „Animafilm”, în urma premiilor obţinute de Ion Popescu-Gopo la festivalurile internaţionale. Primele desene în acest studio au fost realizate de către Olimp Vărăşteanu: cartoanele decupate: „Vulpoiul campion” şi „Zdreanţă”.

Acest studio a grupat încă de la început crema desenatorilor, animatorilor şi a graficienilor din România: Bob Călinescu, Artin Badea, Florin Angelescu, Sabin Bălaşa, Zaharia Buzea, Anamaria Buzea, Radu Igazsag, Isabela Petraşincu, Liliana Petruţiu, Tatiana Apahidean, Olimpiu Bandalac, Zeno Bogdănescu, Laurenţiu Sîrbu, Ion Gheorghe Truică, Constantin Păun, Olimp Vărăşteanu, Luminiţa Cazacu, Constantin Crâhmărel, Dinu Şerbescu, Flori Liceică, Ion Manea, Virgil Mocanu, Adrian Nicolau, Iulian Hermeneanu, George Sibianu, Constantin Păun, Adrian Petringenaru, Dinu Petrescu, Marian Mihail, Lucian Profirescu, Victor Antonescu, Mircea Toia, Călin Cazan, Gelu Mureşan, caricaturiştii Nell Cobar şi Matty Aslan etc. Premiile obţinute de aceştia sunt numeroase. Pe lângă cele ale lui Gopo, de după 1964, mai amintim distincţiile obţinute la Viena, în cadrul Festivalului Bucuriei, şi la Veneţia, unde un film semnat de Olimp Vărăşteanu a obţinut „Leul de argint.” La Festivalul de la Teheran, Isabela Petraşincu a obţinut în 1973 Marele premiu, „Delfinul de Aur” pentru „Parada cifrelor”. Şi lista ar putea continua cu multe asemenea premii.

În scurtă vreme, „Animafilm” a devenit o marcă de încredere pe întreg mapamondul, în vremurile lui bune producând aproximativ 60 de pelicule pe an şi aducând României peste 40% din încasările în dolari realizate din exporturi. Bineînţeles, studioul nu a fost ocolit de cenzură şi de Securitate. Datorită faptului că doi dintre angajaţii „Animafilm”, soţii Dămăceanu, erau fiica şi ginerele lui Ion Mihai Pacepa, fugit în SUA prin anii ’70, o serie de oameni care „lucrau” acolo se ocupau numai de supravegherea lor. De asemenea, o serie de filme valoroase, cum ar fi coproducţia „Robinson Crusoe” realizată în 1973 de către Victor Antonescu, au fost interzise spre difuzare şi nu au fost văzute de către publicul din România decât după 1989.

Moartea lui Gopo, în 1989, a însemnat şi sfârşitul animaţiei româneşti clasice. Devenit între timp societate pe acţiuni şi fiind lipsit de sprijin din partea statului, „Animafilm” a decăzut treptat, fiind la un pas de faliment. Până în 2001, au fost realizate 15 filme de animaţie (doar două au fost creaţie propriu-zisă). Totuşi, cu o cifră de afaceri de 110.000 RON, studioul a avut în 2004 un profit de 24.800 RON, datorită unui film de doar cinci minute, „Un alt fel de Love Story”, în care Miaunel şi Bălănel fac educaţie sexuală. În prezent, studioul primeşte doar comenzi de la diverse firme sau fundaţii care vor să-şi transmită mesajele educative prin imagine. Aceste creaţii sunt difuzate în circuit închis, nu au parte de prea multă publicitate.

Cu toate acestea, în străinătate, filmele produse la „Animafilm” încă se mai editează pe casete video (VHS) şi DV: „Peripeţiile lui Ionuţ”, „Vreau să ştiu”, „Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor”, „Robinson Crusoe”. Acestea au beneficiat de dublaje făcute în ţară, în franceză, engleză şi spaniolă, sau de unele profesioniste, uneori chiar în sistem surround (5.1 canale), în străinătate (cum e cazul „Il trë moschettieri”, în Italia).

În România, mai există studiouri particulare de animaţie, care lucrează cu tehnică modernă şi cu animatori autohtoni. După declinul „Animafilm”, animatorii au fost recrutaţi de companii cu capital spaniol sau francez. Dar majoritatea filmelor produse sunt de concepţie străină, pentru export. În 2004 a apărut un desen animat numit „Boborul”. Autorul, care semnează şi scenariul, este unul dintre cei mai talentaţi artişti din generaţia de mijloc, care a avut creaţii şi în cadrul Animafilm: Radu Igazsag. El se inspiră din proza marelui Caragiale, rememorând cele 15 ore ale „Republicii de la Ploieşti” din 1870. Filmul este o combinaţie între jocul de actori şi animaţie: în rolul lui nenea Iancu, joacă Victor Rebengiuc. Filmul lui Radu Igazsag (produs de Fundaţia Arte Vizuale şi finanţat de Centrul Naţional al Cinematografiei) este o adevărată bijuterie, ce durează doar 9 minute.

Într-o ţară unde televiziunile nu difuzează producţii autohtone de animaţie şi nu se realizează niciun lung metraj de animaţie, festivalurile „Anim’est Bucureşti” şi „Metrion Oradea” îi încurajează pe tinerii animatori români să creeze scurtmetraje de animaţie. România nu are niciun studio de animaţie care să producă lungmetraje de animaţie. Totuşi, Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) oferă bani în fiecare an pentru lung metraje de animaţie! Studiourile „Dacodac”, „Mediapro Magic” şi alte studiouri, au accesat fonduri CNC pentru lung metraje de animaţie. Ce s-a întâmplat? Nimic. În ultimii 20 de ani, România nu a reuşit să producă filme de animaţie 100% româneşti. În prezent, ne mândrim doar cu animaţia generaţiei Gopo şi cu scurtmetrajele de animaţie realizate de tinerii animatori români.

…Este posibil ca Studiourile „Animafilm” din Bucureşti să devină „Muzeul GOPO” sau să rămână o simplă amintire… Eu aş dori muzeul! (George V. GRIGORE)

Surse: historia.ro; wikipedia.org; animafilmfandom.com; artline.ro; cinemagia.ro