Anca PODGOREANU. Poeme despre timp „ca un râu neiertător”

După volumul de poeme „Melancolia clipei” (2018), în care timpul lua forma anotimpurilor cu clipele lor de frumuseţe, de bucurie sau întristare, în noul său volum „Poeme despre neuitare”, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2024, Anca Podgoreanu trăieşte timpul ca o trecere inexorabilă sau, cum spune poeta, ca un râu neiertător, care antrenează şi vieţile noastre, împreună cu toate celelalte făpturi. De aceea, poemele sale sunt străbătute de o stare intensă de melancolie. Deşi elegiace, ele exprimă totuşi şi sentimentul complex al seninătăţii, al echilibrului şi, poate, al detaşării sau mântuirii, ceea ce, oarecum paradoxal, prin contrast cu laitmotivele referitoare la caracterul trecător al fericirii pământene, accentuează şi mai mult tensiunea şi dramatismul trăite de autoare.

Principalele elegii care dau tonul întregului volum sunt închinate de autoare celor mai îndatorate fiinţe din viaţa sa: bărbatul care i-a fost alături până s-a stins ca o flacără, mama şi tatăl. Poeta trăieşte acut sentimentul fragilităţii persoanei iubite, în fond al fiinţei umane, pe care o elogiază pentru capacitatea sa de a iradia lumină: „Părea un fulger/ care ar fi vrut să se-ntoarcă,/ dar nu era decât un lujer/ bătut de vânt/ şi care lumina, parcă…” („Un fulger”). Pentru poetă fericirea înseamnă tocmai această lumină înălţătoare, „faptul că nu poţi să uiţi nimic/ din ce ţi-a însufleţit făptura” („Fericirea”). În poemul cel mai amplu dedicat omului iubit, care nu îi mai este alături, autoarea spune că l-a cunoscut ca om fericit pentru că s-a bucurat de viaţă şi a fost totdeauna lucid: „A râs, nu mi-a spus dacă vreodată a plâns,/ Conştiinţa i-a rămas trează,/ Câteodată privea întristat/ Cum puterea ne manipulează,/ Iar istoria se reciclează…şi când „Se întreba uneori dacă a fost fericit,/ Surâdea şi închina un pahar,/ Pentru că acolo unde se aprinde o lumină/ Nu există sfârşit.” Poemul este aproape lipsit de podoabe stilistice, exceptând rimele plasate aleatoriu, în funcţie de ritmurile inimii, şi repetiţia verbelor la trecut, prin care îi enumeră omului fericit felurile în care s-a manifestat: „a suferit şi din încercări a revenit, a iubit, a vrut să aibă copii, a scris, a luat totul de la început, a fost generos şi loial, a călătorit, a visat, a râs, a predat” („Am cunoscut”). În schimb, poezia „La mama” apelează la simboluri şi are muzicalitatea dată de măsura versurilor grupate în catrene şi de ritmarea încrucişată a versurilor 2 şi 4: „O mare albă şi nisipul/ şi drumul lung secat de stele/ în faţa mea fără scăpare/ zidul înalt de cucuvele”. În ce priveşte simbolul „cucuvele”, faţă de înţelesul său obişnuit, acesta capătă, într-o altă poezie, o conotaţie nouă, de păsări care: „Păzeau casa şi marea,/ nu erau o ameninţare,/ aş fi vrut să le schimb doar culoarea,/ să le dau un destin de-nălţare” („Cucuvele”). Poemul tatălui, în vers alb, are şi el o turnură simbolică, dată de „nisipul” prin care tatăl mergea ca şef de şantier şi din care „n-a mai putut ieşi” („Nisipul”).

Înclinaţia poetei spre simbolism este şi mai evidentă într-o serie de distihuri, în care motivul poetic este un simbol al unei esenţe, precum „marea” pentru valurile vieţii cu plecări şi reveniri sau „fereastra” pentru lumină: „La fereastră e o lumină/ Întunericul luminează-n surdină” („La fereastră”). Simbolice sunt şi alte poezii mai lungi, cum sunt: „Întâlnire”, „Poeţii”, „Strada”, „Teiul”, „Ploaia”, „Lămâiul”, „Undeva, un tren”. Toate ar merita citate integral, dar, pentru exemplificare, numai un fragment dintr-una dintre ele: „Teiul sfânt nepereche/ stă la marginea lumii de veghe/…Singur pe strada cea mare/ îşi revarsă prea plinul de soare” („Teiul”).

În ansamblul poemelor sale despre neuitare, fie simboliste, fie de notaţie realistă, fie onirice, autoarea peregrinează prin timp, în trecut sau prezent, găsind în prezent – semne ale curgerii acestuia mai degrabă spre trecut decât spre viitor, iar în trecut amintiri care îi invadează prezentul. Astfel, despre o frumoasă fată, „cu trupul ei gol ca o lacrimă”, se întreabă: „şi cum se uita în oglindă/ mi se părea mie/ sau era dintr-odată bătrână?” („Pia”) sau, despre sine, oglindindu-şi ea însăşi chipul, dar imaginându-şi un viitor care va intra în trecut, exclamă: „şi ce poate fi mai frumos/ decât un fir de nisip/ sau o libelulă?” („Oglinda”). Alteori, rătăcind prin case – „un labirint pustiu”, are impresia că: „Rămân în urmă doar tăceri/ şi timpul pe la uşi se zbate” („Case pierdute”) sau, după cum spune în alt loc: „Aud cum se trântesc cu furie/ uşile unui dulap,/ mobila veche scârţâie şi se vaită” („Lucruri”). Plonjând în trecut, are şi imagini încântătoare şi înălţătoare, întrucât: „Grădinile păstrează/ Arome întârziate/ Regina nopţii trează/ Vrea ceruri tot mai ’nalte” („Grădina de acasă”), păpădiile au „bănuţi de soare” şi puf plin de „steluţe” şi „sunt fragede şi nepieritore/…/anihilând orice condamnare” („Păpădii”), iar zăpezile de altădată „Veneau din cer doar diamante/ şi se loveau de întuneric,/ un bal de voaluri îngheţate/ în parcul strălucind feeric” („Poveste de iarnă”). Dar, din trecut, îi reapar şi poeţii care nu mai sunt („Poeţii”), şi prietenii care au plecat pe rând („Prietenii”), şi, din nou, icoana mamei („Miracol”, „La spital”) şi chipul dominant al omului fericit (în aproape toate ultimele 20 de poezii)

Autoarea intercalează printre poezii şi patru însemnări în proză a câte două pagini fiecare („În neliniştea oraşului”, „Noroiul ca o faţă a neputinţei”, „Şerpuirea neîntinată a vieţii”, „Coşmar alb”) – cu valenţe simboliste, precum şi opt picturi color, cu flori sau peisaje, create de arh.Mihai Mitiu, care a împodobit cu un vas cu flori şi coperta. Deci: o carte frumoasă, de autentică ţinută etică şi estetică. (Ioan N. ROŞCA)