Amnezia administrativă şi alte dezastre naturale

Noul primar al Capitalei s-a aşezat la birou ca un chirurg într-un spital bombardat, oftând adânc, ridicând din sprâncene şi îngânând, cu voce tremurată, cântarea sacră a administraţiei româneşti: „Doamne, ce moştenire grea!”. Ca Ghilgameş, din epopeea cu acelaşi nume, minunându-se de pagubele irecuperabile produse de Potop. O moştenire atât de grea încât e de mirare că a reuşit să traverseze oraşul în drum spre primărie fără să-şi rupă vreun picior. Nu am aflat nicio noutate, totuşi. Că nişte instituţii se află într-un faliment în care au fost băgate de vechile administraţii, că datoriile sunt uriaşe, că bugetul e gol, că până şi şobolanii din subsolul instituţiei au început să ceară bani. Prăpăd. Apocalipsă bugetară. Iar primarul priveşte acest tablou ca şi cum l-ar fi găsit acolo întâmplător, atârnând strâmb într-un cui. De parcă ar fi un turist nimerit din greşeală într-un muzeu al catastrofelor. Singura problemă ar fi că n-a trecut prea mult de când domnia sa lăuda reformele, eforturile, planurile, „viziunea şi administrarea responsabilă” puse mai mult la cale şi mai puţin în practică de predecesor. Nici asta nu ne tulbură, cunoaştem, se numeşte „amnezie selectivă de campanie”. Ce s-a ales de pozele din campanie, de zâmbetele, îmbrăţişările şi glumiţele în faţa camerelor de luat vederi? Până mai ieri, auzeam cum va continua planurile edilului anterior, al cărui fan, iertaţi-mă, n-am fost şi nu sunt, dar parcă acela nu se văita şi nu bocea atât. Capitala este acum – aflăm de la proaspătul edil – ca o casă lăsată moştenire de o bunicuţă cam zărghită, plină de datorii, de mucegai şi, bineînţeles, cu legendara pisică moartă în curte. Deşi deunăzi striga în gura mare că e „o bijuterie” şi o va duce pe culmile cele mai înalte. Banii s-au evaporat, nu mai investim nimic că avem datorii enorme. Păi acum trei luni eram pe plus, în timpul campaniei vreau să zic. Bucureştiul e, oficial, capitala europeană cu cel mai mare risc seismic. Neoficial, e un muzeu al inconştienţei. Un oraş gândit ca un dublu dezastru, natural şi uman, singurul din lume care are drept proiect şantierul etern. De trei decenii, niciunul dintre primari nu s-a ostenit să facă un plan serios de expertizare a clădirilor cu risc seismic. Urgenţele au fost altele: borduri la trei rânduri, pavele schimbate semestrial, festivaluri, rebranding, chermeze cu produse tradiţionale. Piaţa Unirii a fost până acum câteva luni un fel de Atlantidă dâmboviţeană, gata să se scufunde în mocirla nepăsării. Acum se lucrează, dar se zvoneşte că nu prea mai sunt bani.

Centura capitalei. Un proiect atât de vechi încât ar putea fi studiat de arheologi. A fost promis de atâtea ori încât probabil va fi terminat direct de civilizaţia care ne va înlocui după Sfârşitul Lumii. Pradă unei mirări cosmice, noul edil se canoneşte, nu promite nimic, dar ne vorbeşte despre reforme structurale şi creşteri de preţuri la biletele STB. Ca şi cum n-ar fi aplaudat, n-ar fi ştiut, n-ar fi parte a sistemului care a nenorocit oraşul. Ca un pui de mâţă care îşi descoperă coada şi se miră că o are. Nu, oraşul ăsta nu are o grea moştenire, ci o moştenire furată, risipită şi, din când în când, cosmetizată. O urbe fără mâine, fără viitor contabil, urbanistic, demografic. Ca o cocotă care îşi iroseşte banii pe farduri, în timp ce organele interne îi cedează. Aici nu se mai vorbeşte despre viitor, se supravieţuieşte. E scump, aglomerat, periculos la cutremur, blocat în trafic, sufocat de improvizaţii, cu infrastructura la pământ, cu şine de tramvai strâmbe, cu cariatide scorojite şi monumente lăsate în paragină, cu clădiri plângând din orbite fără ferestre. Nu mai promite nimic, doar te avertizează. Deocamdată, ni se spune, trebuie să echilibrăm bugetul, să facem planuri şi să luăm bani de la sectoare, blocând în felul ăsta şi ultimele forme de dezvoltare viabilă. Alte hârtii, alte promisiuni care se vor veşteji prin vreun sertar. Între timp, încă plin de farmecul său inegalabil, oraşul se încăpăţânează, aşa cum o face de vreo şase secole, să nu moară. (Dragoş CIOCĂZAN)