Am fost şaisprezece (mii)

Cele ce urmează nu reprezintă o cronică cinematografică, nu mă pricep la aşa ceva, iar experienţa mea în domeniu se limitează la eventuale păreri exprimate în cerc restrâns, în faţa unor oameni care mă cunosc de o viaţă şi nu au, în ceea ce mă priveşte, aşteptări mai mari decât mi s-ar cuveni. Legătura între povestea de astăzi şi filmul a cărui premieră a avut loc în anul 1979 este doar una semantică, un vicleşug cu ajutorul căruia am încercat să subliniez filiaţia tragică a celor două subiecte. Am intrat, fără îndoială, într-o eră a schimbărilor climatice majore. Cauzele sunt parţial antropice, parţial naturale, încă se poartă polemici pe această temă, nu are rost să ne pierdem timpul cu asta. Important este că lucrurile se întâmplă. Trebuie să luăm urgent măsuri, nu putem aştepta cu mâinile în sân să ne topim de căldură, să murim de sete sau să fim luaţi pe sus de tornade.

Până una alta, asistăm în ultimele zile la o furtună iscată din seninul indiferenţei. Sistemul energetic este aproape în colaps. În mai multe regiuni ale ţării, atunci când nu e oprit, curentul este furnizat sub parametri, adică la tensiuni cuprinse între 180 şi 195 de volţi. Ştiu asta din proprie experienţă. Toată aparatura funcţionează gâfâind, scârţâind, opintindu-şi motoraşele să facă faţă acestei provocări. În 1989, România avea o producţie de energie de 22000 MW. Acum producem 6000 de MW. Diferenţa de 16 (mii) s-a topit în cei treizeci şi cinci de ani în cursul cărora nimănui nu i-a păsat nici cât negru sub unghie de această problemă. Şi pentru că nu mai avem apă câtă era pe vremea aia. Şi pentru că e cald. Şi pentru că dacă în birourile miniştrilor şi ale secretarilor de stat aerul condiţionat funcţionează, înseamnă că totul e bine. Nu, nu e bine. Pe de-o parte, nu am fost capabili să negociem, pe de alta, nici măcar nu ne-a trecut prin cap să o facem, fericiţi că urmăm politici de salvare a mediului (absolut necesare, nimic de spus!) fără a ţine cont de mult-trâmbiţatul interes naţional. Când închizi termocentrale, şi apoi le demolezi sau le vinzi ca fier vechi, trebuie să pui în loc altceva, care să producă aceeaşi cantitate de energie în linie, adică continuu şi constant. Ideea eliminării combustibililor fosili este salutară, doar că nu îi poţi înlocui cu centrale fotovoltaice şi eoliene a căror producţie este în salturi, depinzând de capriciile vremii. Chiar şi aşa, aceste două tipuri de energie „verde” (am pus ghilimele, cunoscătorii ştiu despre ce este vorba), care au o pondere de 21% în mix-ul energetic al ţării, trebuie (trebuiau de mult) obligatoriu cuplate cu sisteme de stocare a energiei, astfel încât să putem compensa consumul pe timp de noapte sau cel din zilele mai puţin vântoase. În schimb, nu s-a făcut nimic: capacitatea de stocare este acum de mai puţin de 100 MW, în condiţiile unei ţări care consumă în jur de 8000 MW. Sistemul hidroenergetic este blocat din lipsa apei. Centrala nucleară de la Cernavodă nu are nici acum, după 45 de ani!, puse în funcţiune toate grupurile. Mini-hidrocentralele sunt blocate de ONG-uri. Minele de cărbune sunt închise, aproape toate, de ani buni, în condiţiile în care în Germania tocmai a fost ras un orăşel de pe faţa pământului pentru a exploata un zăcământ de lignit de sub el. Acolo s-a putut obţine o derogare până în 2036. Am auzit spunându-se „Da, dar e Germania!”. Nu are legătură, nu despre asta este vorba, ci despre faptul că nişte oameni de pe-acolo s-au zbătut să-şi salveze ţara (una cu o enormă industrie prelucrătoare) de colapsul energetic. Prin părţile noastre, reţeaua de transport a energiei este atât de veche şi de lăsată în paragină, încât nu ne mai permite să facem nici măcar import fără să o aruncăm în aer. Iar acest import se face la un preţ de treizeci de ori mai mare decât cel mediu din UE. Tot pentru că nu ne-a păsat, iar acum ni se dau indicaţii: la ce temperatură să fixăm aerul condiţionat sau cum să ne spălăm rufele în crucea nopţii sau pe la prânzişor, când toată lumea e la muncă. Cei 16 din film au murit luptând, apărând un ideal, fiindcă aşa li se spusese. Cei 16 (mii) au pierit din indiferenţa, neglijenţa, indolenţa, slugărnicia şi lipsa de viziune ale unor oameni care au acţionat tot pentru că aşa li se spusese. Am greşit titlul, nu e chiar aceeaşi poveste. (Dragoş CIOCĂZAN)