Alt joc

Nu numai copiii se joacă. Toată viaţa este un joc, pe care îl luăm sau nu în serios. Cât e joc, e bucurie, e râs, zâmbet, este fericire, este uşor de acceptat. Sunt sigură că fiecare fuge într-un joc pentru liniştire, pentru încărcarea bateriilor. Eu mă joc încercând să identific verbul, acţiunea ce caracterizează, pentru o perioadă, atitudinea oamenilor, a conaţionalilor mei în special. Mă joc de mult acest joc… Însă, va trebui să-mi caut/inventez alt joc, pentru că m-am cam plictisit de cel prezent. Prea se repetă!

Verbul care revine obsesiv, obositor, pentru a defini atitudinea generală a societăţii noastre este „a dispreţui” cu sinonimele lui: „a nu preţui, a nu respecta, a nu pune preţ (pe cineva), a desconsidera, a sfida, a desfide, a urgisi (înv. şi pop.), a nesocoti, a deprecia, a nu lua în seamă, a nu ţine seamă de…, a ignora, a neglija, a trece peste…, a trata cu dispreţ, a subaprecia, a subestima, a subevalua; a discredita, a compromite; a dezaproba, a reproba, a condamna, a blama, a stigmatiza, a înfiera (fig.)”. O acţiune, „a dispreţui”, care conduce la „sentimente de desconsiderare a cuiva sau a ceva”, la „lipsă de consideraţie sau de stimă faţă de cineva sau de ceva”, sentimente care „fac pe cineva să nu aibă stimă pentru altcineva sau să nu considere bun un lucru”. Cam aşa am descoperit în jocul meu, de multe ori verificat, din ultimele decenii. Nu ştiu de ce nu ne plac antonimele cuvintelor: antipatie, batjocură, blestem, discreditare, duşmănie, impoliteţe, ofensă, de ce nu iubim: admiraţie, adoraţie, preţuire, respect, simpatie, stimă..?!

Se zice că vorbele fac realitatea, că o influenţăm prin cuvintele noastre. Tind să cred că este aşa. Pentru că am pierdut interesul pentru bine, pentru frumos, pentru performanţă. Ne bucurăm, dar în trecere. Şi uităm repede, sub avalanşa dispreţului, cu tot ce înseamnă el. Noi, alegătorii, dispreţuim ineficient clasa conducătoare, pentru că la vot intrăm în transă:  Sindromul Stockholm! Iar ei, aleşii noştri, după ce în campania electorală mimează – cu succes cum se vede – preţuirea, respectul, stima… revin la ce ştiu ei mai bine, un comportament dispreţuitor. Cu mai mult sau mai puţin efort diplomatic, aleşi şi alegători operează cu dispreţul. Mai trist este că între multele falii ale societăţii: tineri-bătrâni, stat-privat, urban-rural etc. tot cu dispreţ se acţionează. Nu, nu cred că există, neapărat, intenţie. Este mai curând o frică de asumare, o neîncredere în noi înşine, frică de a nu fi înşelaţi, de a nu fi consideraţi inferiori…Frica ne împinge spre un comportament dispreţuitor. Tot mai puţini mai cred că binele se întoarce. Vă aduceţi aminte?! Aristotel zicea că Omul ideal se bucură când face bine altora. Sigur, e greu să fim ideali! Dar cred că putem să schimbăm sensul acţiunilor noastre din dispreţ în admiraţie. Sper, dar, oricum o să-mi caut alt joc… (Mioara VERGU-IORDACHE)