Alexandru PROCA: Cred că am ceva de spus în fizică 

În 1949, japonezul Yukawa primeşte Premiul Nobel pentru fizică „pentru prezicerea existenţei mezonilor pe baza lucrărilor teoretice referitoare la forţele nucleare”. Wolfgang Pauli publicase într-un articol din „Reviews of Modern Physics”: „Teoria (elaborată de Yukawa) pentru acest caz (al expresiei forţei nucleare dintre proton şi neutron) a fost dată de Proca.”

Alexandru Proca, reputat fizician român, naturalizat francez, membru post-mortem al Academiei Române, a fost unul dintre creatorii fizicii nucleare teoretice. S-a născut pe 16 octombrie 1897, în Bucureşti, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind inginer (unul dintre constructorii Gării de Sud din Ploieşti). Până la vârsta adolescenţei stăpânea perfect limbile franceză, engleză şi germană. Debutul ştiinţific s-a produs la 17 ani, prin colaborări la „Gazeta matematică”. A fost elev la liceul „Gheorghe Lazăr”, pe care l-a absolvit, în 1916. Intră la Şcoala Politehnică, secţia electromecanică. România intră în război. Proca este mobilizat. Absolvă în aprilie 1917 şcoala militară pentru ofiţeri de rezervă. Ca sublocotenent de geniu este lăsat la vatră în iunie 1918. Emoţia pe care o trăieşte la încheierea victorioasă a războiului o împărtăşeşte prin patetica „Scrisoare către tineri”: „Avântul generos al tinereţii, daţi-l pentru ţară! Faceţi, în pornirea de entuziasm care vă însufleţeşte, din arzătoarea dragoste de ţară dobândită în tranşee sau în durerile pribegiei, legământul sfânt de a lucra pentru ea, fără preget, din toate puterile, cu toată râvna de care suntem în stare. […] o, de-aş putea să te văd aşa cum te visez!”
Îşi reia studiile, dar nu la Facultatea de Ştiinţe, ci la Şcoala de Poduri şi Şosele, viitoarea Şcoală Politehnică. E un student atipic: ţine o prelegere despre „Principiul relativităţii al lui Einstein”, adresându-se, atât colegilor, cât şi profesorilor; într-o delegaţie de experţi participă la o vizită la uzinele de locomotive din Philadelphia, în SUA, pentru alegerea tipului şi a numărului de motoare electrice pe care statul român le va cumpăra pentru nevoile ţării. Devine inginer, iar specialitatea îl recomandă pentru un post în Societatea Electrică, filiala Câmpina. Proca ia cunoştinţă de tehnicile de exploatare petrolieră şi minieră din ţară şi scrie două lucrări pentru ameliorarea celor două domenii. Totodată, funcţionează ca asistent la Catedra de Electricitate a Politehnicii şi ca redactor al Buletinului de matematică pură şi aplicată, care se va transforma, după câţiva ani, într-o publicaţie de limbă franceză. În toamna lui 1923 se decide să plece la Paris. „Cred că am ceva de spus în fizică”– sunt cuvintele cu care îşi motivează hotărârea.
Ajunge la Paris în octombrie 1923. Diploma de inginer din România nu este recunoscută în Franţa. Pentru a o echivala, trebuie susţinute toate examenele, întinse pe patru ani. Le absolvă într-unul singur, cu note apropiate de maxim. Un an mai târziu, Marie Curie îi oferă un post la celebrul Institut al Radiului, pe care îl conduce împreună cu Jean Perrin (Premiul Nobel în 1926). Atmosfera de aici este contaminată de specificul parizian. Puteau fi întâlniţi acolo elevii şi colaboratorii săi, Joliot, Salomon Rosenblum, teoreticianul român Alexandru Proca, Pierre Auger (descoperitorul efectului omonim), scriitorii Paul Valéry, André Gide, André Maurois, Edmée de la Rochefoucauld…”. Despre prestaţia lui Proca în institut, Doamna Curie se exprimă astfel: „Ori de câte ori am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, îndemânare experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii adecvate, care mă mulţumesc, şi care, întotdeauna, dau rezultate precise.” Dar nu toţi cercetătorii din institut sunt la fel de încântaţi de Proca; unii îl percep, probabil, ca pe o ameninţare. Aparate lăsate de Proca în stare de funcţionare sunt găsite dereglate, câteva zile mai târziu. Intuind, poate, asemenea ostilităţi, dar şi talentul de teoretician al lui Proca, Doamna Curie facilitează transferul acestuia la Institutul „Henri Poincaré”, creat în 1928-29. Încrezător în şansele sale de a accede la o catedră universitară, Proca cere cetăţenia franceză, pe care o obţine în 1931. Curând după mutarea la Institutul „Henri Poincaré”, Proca se înscrie la doctorat (1930), conducător ştiinţific fiind Louis de Broglie (1892 – 1987), proaspăt laureat Nobel (1929), pentru descoperirea proprietăţii fundamentale a obiectelor cuantice: dualismul corpuscul – undă (1923). Anume, orice obiect cuantic se comportă atât ca o undă, cât şi ca un corpuscul. Subiectul tezei lui Proca este propus de către de Broglie şi constă în studiul electronului în mecanica cuantică relativistă. Teza este susţinută în 1933, în faţa unei comisii prezidate de Jean Perrin, examinatori fiind Leon Brillouin şi Louis de Broglie. Teza poartă pecetea inconfundabilă a lui Proca: dualismul corpuscul – undă nu se manifestă, în mod necesar, în sensul definit anterior de către de Broglie. Această delimitare de concepţia canonică adoptată în fizica franceză declanşează antipatia lui de Broglie, care vede în originalitatea ideilor lui Proca o ameninţare pentru rezultatele sale, pe care le consideră infailibile. Antipatie camuflată perfid, pe care seninul Proca o percepe abia două decenii mai târziu, când i se blochează accesul la ocuparea unei catedre universitare, în două rânduri, la Sorbona și la College de France. În vara lui 1939, Proca este mobilizat. El devenise secretar al Societăţii Franceze a Electricienilor şi al Conferinţei internaţionale a liniilor electrice de mare putere. Va fi folosit la transmisiuni. Va ocupa, scurt timp, funcţia de inginer-şef al Radiodifuziunii franceze. În 1943, este invitat de Universitatea din Porto pentru a ţine o serie de conferinţe. Ulterior, este invitat de Royal Society din Londra şi de Amiralitatea Britanică în Anglia. Marile sale bucurii au fost vizitele la fizicianul Paul Adrien Maurice Dirac, care locuia nu departe de Oxford.
Dacă pentru fizicienii americani şi cei englezi anii războiului au însemnat o activitate ştiinţifică febrilă, pentru cei francezi au însemnat stagnare şi provincializare. Sesizând acest decalaj dureros, Proca inaugurează un seminar (1946 – 1955), care avea să-i poarte numele. Dintre numeroasele celebrităţi care au participat la Seminarul Proca vom aminti doar nobeliştii Born, Dirac, Pauli, Rabi, Tomonaga, Yukawa şi – postum (după 1955) – Bethe şi Salam.
Anii 1933-1939 sunt cei mai importanţi pentru cariera lui Alexandru Proca. Cercetările pe marginea ecuaţiilor Maxwell, teoriei cuantice a fotonului şi momentului magnetic al electronului l-au condus la descoperirea ecuaţiilor Proca, care l-au ajutat să demonstreze teoretic existenţa mezonilor. Această particulă a fost descoperită, în mod independent şi de Hideki Yukawa (Japonia). De asemenea, Proca este atras de teoria cuantică şi periodicitatea luminii, căreia îi atribuie o structură discontinuă. Consideră că lumina poate poseda particule elementare – fotoni – fără a înceta să fie coerentă, interpretare confirmată ulterior în dezvoltarea ştiinţei (Werner Heisenberg). Proca elaborează numeroase lucrări vizând studiul particulelor elementare, mecanica cuantică, radioactivitatea, fizica relativistă. În 1931, pe lângă activitatea ştiinţifică lucra şi la redacţia revistei Annales de l’Institut Henri Poincaré, în care publică şi o serie de conferinţe ale matematicianului Simion Stoilow şi ale altor tineri savanţi români.
În 1949, japonezul Yukawa primeşte Premiul Nobel pentru fizică „pentru prezicerea existenţei mezonilor pe baza lucrărilor teoretice referitoare la forţele nucleare”. În 1941, Wolfgang Pauli, unul dintre părinţii mecanicii cuantice, formulase, într-un articol apărut în prestigioasa „Reviews of Modern Physics”, următoarea opinie: „Teoria (elaborată de Yukawa) pentru acest caz (al expresiei forţei nucleare dintre proton şi neutron) a fost dată de Proca.” Opinia lui Pauli nu poate fi suspectată de niciun fel de partizanat. A fost Proca nedreptăţit pentru că Yukawa nu a împărţit Premiul Nobel cu el? Tradiţia cere ca eventualii candidaţi să fie prezentaţi Fundaţiei Nobel de un nobelist de aceeaşi naţionalitate – dacă există – şi preferabil de aceeaşi specialitate. În cazul Franţei, ambele calităţi erau întrunite în persoana lui Louis de Broglie, dar adversitatea perfidă pe care a manifestat-o faţă de Proca îl făcea incompatibil cu asemenea iniţiative. Totodată, modestia şi eleganţa lui Proca erau incompatibile cu orice formă de autopromovare. Trebuie menţionat că ne-asocierea lui Proca la premiul acordat lui Yukawa nu este singura anomalie, şi nici cea mai gravă, în deciziile Fundaţiei Nobel. Un aspect cu totul remarcabil: disparitatea în acordarea premiului nu a dus la vreo animozitate, ci la creşterea armoniei dintre Proca şi fizicienii japonezi. Proca nu a făcut niciun comentariu revendicativ în legătură cu premiul… Primul cercetător care a solicitat un stagiu de lucru la Seminarul Proca a fost profesorul Araki de la Universitatea din Kyoto, unde lucra şi Yukawa; Yukawa însuşi a conferenţiat în cadrul Seminarului Proca. Interesantă este şi mărturia lui Horia Hulubei, referitoare la vizita lui Proca în Japonia, în 1954. În acei ani de foarte reduse vizite ştiinţifice în ţările estice, Hulubei întâlneşte la o sesiune a Academiei de Ştiinţe a URSS pe fizicianul japonez Fujioka, care îi povesteşte că „japonezii invitaseră la ei pe Alexandru Proca, pentru o serie de conferinţe şi pentru a cinsti pe omul care, împreună cu Yukawa, a pus bazele studiului câmpurilor mezonice. Dl. Fujioka mi-a povestit ce impresie admirabilă a lăsat Alexandru Proca printre savanţii japonezi, cu câtă dragoste a fost înconjurat şi câtă stimă au ei faţă de munca compatriotului nostru.”
Marele fizician Alexandru Proca a încetat din viaţă la 13 decembrie 1955, la Paris, în vârstă de 58 de ani, fiind răpus de cancer. A fost ales post mortem membru de onoare al Academiei Române în 1990. Operele sale ştiinţifice şi, cu atât mai mult ecuaţiile ce-i poartă numele, nu numai că nu sunt uitate, ci câştigă o nouă valoare şi strălucire prin strădaniile multor fizicieni teoreticieni care le dezvoltă şi le aprofundează sensurile. În prezent, Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE – CA, un institut de top în cercetarea şi inovarea românească, găzduieşte Centrul „Alexandru Proca”, oferind cadrul perfect orientării şi iniţierii în domenii ale cunoaşterii, cu acces în elita ştiinţei mondiale. Centrul urmăreşte atragerea de cercetători tineri cu activitate ştiinţifică şi tehnică cunoscută în mediul ştiinţific naţional şi internaţional şi se adresează tuturor elevilor de colegiu cu performanţe şcolare deosebite care doresc să beneficieze de o pregătire suplimentară în domeniul cercetării ştiinţifice. Centrul „Alexandru Proca” a obţinut recunoaşterea la nivel naţional şi internaţional prin nume-roasele premii la concursurile naţionale şi internaţionale în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, precum ROSEF şi Intel ISEF. Astfel numele marelui fizician încurajează tinerele talente din elita fizicienilor din ţara noastră şi poartă mai departe speranţa unei evoluţii pozitive a acestei ştiinţe atât de importante. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; scientia.ro; agir.ro; mandrusafiuroman.ro; researchgate.gov.ro; D. Mihalache şi A. I. Nicolin: Fizica din România la Centenarul Marii Uniri. Părinţii Fizicii Moderne, Curierul de Fizică, nr. 83, 2018, pp. 12–13.