Ăla tare, ăla mare, cine mai trage ciubotele?
Data:
20 iunie 2018
„Ăla tare, ăla mare, cine mai trage ciubotele? Diavolul!”, obişnuia să spună mama atunci când ideile ne deveneau ireconciliabile! Vorba „importată” de pe meleaguri moldave, era, cel puţin în accepţiunea mamei, o invitaţie la moderaţie, la răbdare, la ascultarea argumentelor celuilalt şi, mai ales, o atenţionare asupra intervenţiei – nefericite – a îngerului căzut. (Zicerea a făcut istorie în Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă. Povestitorul însă se referea la faptul că nu toţi pot învăţa carte. Trebuie să rămână şi unii care să tragă ciubotele! Nu aşa s-a „tradus” în zona Tisău, jud. Buzău.)
Sigur, la vârsta copilăriei, când totul se transformă în imagine şi se imaginează în poveste, doar capacitatea de a izvodi urâtul cât mai fioros ne putea înspăimânta. Pentru că, altfel, ne gândeam, la propriu, care este problema că nu are cine trage ciubotele. Ţi le tragi singur! Evident că ne gândeam că, în nerăbdarea jocului, nici n-ar fi fost vreo problemă să rămâi cu ciubotele netrase. Nu ne puneam problema intervenţiei diavolului. Iaca, acum, la bătrâneţe, constat că tot mai multe ciubote rămân netrase, iar diavolul este selectiv!
Este un chef de gâlceavă care calcă totul în picioare…încălţate. Îmi pare a nu rămâne piatră pe piatră! Toţi suntem mari, toţi suntem tari, toţi deţinem adevărul şi tainele facerii.
Şi că persoanele mai puţin instruite doresc să se impună şi nu ştiu şi nu pot altfel decât printr-o înjurătură cât mai … buruienoasă, n-ar fi o problemă!
Ce ne facem însă cu intelectualii, care nu mai au răbdare, care s-au plictisit, care au obosit şi se ascund în turnuri de fildeş de unde ne mai blagoslovesc din când în când cu câte un perdaf de afurisenie că, iaca, ne agăţăm de vreo ştire ce ne creează un sentiment de bine, ne ridică din ridicolul în care am fost sau ne-am aruncat, vreo ştire care ne dă speranţa că avem o şansă să ieşim din mocirlă, că avem de ce să ne agăţăm în trecut, dacă nu în prezent… Ce ne facem?! Căci domniile lor, prin atitudinea excesiv superioară, ne reduc la tăcere speranţa, ne „sparie gândul” de a fi cândva, curând, comeseni civilizaţi şi egali la marele ospăţ al civilizaţiei. Dar şi unii şi alţii suntem şi tari şi mari!
Eu nu pot uita începutul! Când, din partea unei tinere speranţe politice şi intelectual din domeniul tehnicii, a venit prorocirea că economia românească este un „morman de fier vechi”. Şi românii, atunci încă mai puţin supuşi şi ascultători, s-au conformat şi au pus umărul la împlinirea prezicerii. Asta nu uit eu! Dumneavoastră poate aţi uitat asta, dar ţineţi minte altele! Când te caţeri sau accepţi să fii urcat într-o demnitate, ar trebui să nu uiţi că ai multe îndatoriri şi mai puţine avantaje, că trebuie să ai grijă ce propui şi ce-ţi propui…Şi, mai ales, să înveţi „să tragi ciubotele”, să nu laşi diavolul! (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
