Aici este un loc frumos

Zeilor, se ştie, li se potriveşte mănuşă atitudinea arogantă, detaşarea de plictisitorii muritori şi, evident, afişarea unui zâmbet condescendent. Ţinuta trebuie musai să includă două tolbe, una cu fulgere înspăimântătoare, iar cealaltă cu discursuri pline de înţelesuri zeieşti, asezonate cu câte un tunet sau cu acorduri triumfale de fanfară. Totul serveşte gloriei şi măreţiei personajului atunci când binevoieşte a se înfăţişa, într-un fel sau altul, mulţimii, ştiut fiind faptul că acesteia din urmă îi plac teribil serbările şi ţinutele accesorizate peste măsură cu sclipici, zorzoane şi promisiuni de mai bine. Într-o lume cam cenuşie nu strică nişte momente de strălucire. Oamenii au nevoie să ştie, din când în când, că zeii nu i-au uitat. Deunăzi, pogorârea s-a produs. Trecuse multă vreme de la ultima descindere în mijlocul măruntelor creaturi. Nu i-a fost prea la îndemână nici atunci, nici acum: şi-a amintit cât de obositor poate fi să mimezi entuziasmul, interesul, compasiunea, ce complicat este să rosteşti vorbe cu har atunci când nu-l ai. Şi-apoi, el nici nu e un zeu de importanţă globală, ci unul local, mai micuţ, mă rog, aşa popor, aşa zei. Un domn-zeu, nu chiar Dumnezeu, să ne înţelegem, ceea ce poate crea anumite disfuncţii ale procesului de comunicare; unii numesc asta „frustrarea divinităţii” – un proces psihic foarte complex, cauzat de crunta (şi probabil meritata) lipsă de înţelegere manifestată de creaţie faţă de creatori. Zeii merg încet, calcă cu grijă, pas cu pas, fiindcă graba ar fi dovada slăbiciunii şi a lipsei de hotărâre. Un zeu, fie el şi mărunt, cumpăneşte vreme lungă până să scoată fulgerul din tolbă, foarte atent să nu-i iasă perfuzia cu ambrozie sau vreo vorbă nelalocul ei de pe celestele buze. 

A pogorât, deci, undeva pe malul unor ape băltite, hotărât să rostească câteva cuvinte nemuritoare. E obligat să o facă, mai ales că nu prea s-a ostenit să vorbească de când trăieşte, ca orice zeu, cu capul în nori. Pieptul i se umflă, aerul se încarcă de tensiune, presiune şi aşteptare plină de speranţă, punctate ici-colo de câteva lacrimi vărsate de zeişorii din suită, apoi slobozeşte nemuritorul panseu: „Aici este un loc frumos”. Asistenţa cade pe spate, se zvârcoleşte arsă de extaz, lirele împrăştie în aer acorduri din altă lume. Convins că a rupt gura târgului, îşi roteşte privirile peste chipurile prefăcute, care cu greu îşi pot ascunde stupoarea în spatele unor zâmbete însufleţite de cele mai înalte sentimente de care am putea fi capabili noi, oamenii simpli. Mândru de el, repetă: „Aceasta este o apă frumoasă”. Norodul începe să dea din coate. Mediocritatea doare când îţi ajunge la os. Ce să-i faci, la fel ca în cazul produselor Hi-Tech există şi zei neperformanţi. „Am venit însoţit de…, care şi ea…”, încearcă s-o dreagă, însă deja lumea s-a plictisit. Ce fulgere, ce minuni zeieşti, care poruncă divină? Păi ce, noi nu ştim că „aici este un loc frumos”, tre’ să ne spună el? Domnul-zeu îşi pipăie tolbele. Cea cu vorbe frumoase e, ca întotdeauna, goală, iar cea cu fulgere pare cam rece – slugile netrebnice au uitat să le pună la încărcat. Încearcă un fulger, dar nu reuşeşte decât un roi de scântei care pier în apa aceea frumoasă din locul acela frumos. Dă din mână a lehamite, în fond nu mai e mult şi se va pierde de tot printre norii pufoşi, va scăpa de corvoada asta de a se face iubit, ascultat, urmat, adulat. Habar n-au muritorii cât de anevoie este să pari ceea ce nu eşti. Ce chin, ce suferinţă să spui vorbe care nu prea au rost, dar trebuie să pară că ar avea. Nu e uşor să stai cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, pentru asta ar trebui să fii tot timpul la înălţime, adică să te comporţi ca un zeu cu zeii şi ca un om cu oamenii, viceversa nu merge. O nimfă îi face un semn discret, e momentul să-şi ia la revedere, cu bune, cu rele, de la turma păstorită. Se uită obosit spre malul ars de secetă. Vechiul Car de Foc nu îi mai este pe plac, a primit unul mai nou de la colegii din Walhalla, nişte zei ceva mai cu dare de mână. Da, se va urca în acesta din urmă, pare mai sigur. Nu e trist, de fapt nici nu ar avea de ce, mulţimile nu pot atinge nici măcar picioarele zeilor. Se întoarce liniştit şi se îndreaptă alene, pas cu pas, spre uşa care aşteaptă cu nerăbdare să se închidă în urma lui. (Dragoş CIOCĂZAN)