„Aiasta-i casă? Aiasta-i balamuc”

M-am gândit de când nu am mai văzut românii zâmbind. M-am gândit mult. Eu nu am mai văzut români zâmbind din 23 decembrie 1989. (Este o dată care spune ceva celor născuţi, nu făcuţi!) E drept, în ziua aceea mi-a trecut, la propriu, un glonţ pe lângă ureche. Dar oamenii zâmbeau cu încredere. Dacă atunci avea cine să fructifice momentul în folosul nostru… Eram încrezători, plini de speranţă, empatici, generoşi, dornici de acţiune.

Mă uit şi acum la chipurile oamenilor, vreau să găsesc acel zâmbet. Rar, extrem de rar. Când este, zâmbetul este chinuit, artificial, ca un emoticon, pictat, fără a fi reflectat de privire. Râsul e sarcastic, de obicei, sau haz de necaz. Caut cu perseverenţă subiectul, ştirea care să producă scânteia gândirii şi acţiunii benefice tuturor. În prime-time-ul televiziunilor şi în „treimea de aur” (cum am învăţat – O tempora! – la cursurile de secretariat de redacţie-tehnoredactare) a puţinelor pagini tipărite, mă poticnesc în ciorovăieli politicianiste, în descoperiri/dezvăluiri/redezvăluiri ale nimicniciei unor inşi.

Până să rezolvăm lucrurile mari cred că trebuie să le rezolvăm pe cele mici, adică pe cele care stau în putinţa noastră. Să producem schimbarea. Cu sinceritate, cu adevăr, cu simplitate şi dreptate. Să începem cu sufletul şi trupul nostru, cu copiii noştri, cu casa noastră, cu locul nostru de muncă. Cu modestie să ne învestim cu autoritatea de model. Model de viaţă adevărată. Să ignorăm cântecul de sirenă al potentaţilor zilei! Vorbe mieroase în campanie şi dispreţ şi indiferenţă în rest. Ştiu, este foarte greu. Suntem traşi de mânecă, suntem împinşi să ne amestecăm în mişcarea browniană a particulelor maculate din societatea noastră.

Cred că sunt puţini cei care nu au văzut filmul „Actorul şi sălbaticii”, în care rolul lui Constantin Tănase – Costică Caratase – este jucat de Toma Caragiu, iar cel al „băiatului în casă” – Vasile – de Marin Moraru. Vă amintiţi scena, discuţia savuroasă dintre cele două personaje? „Monseur”(„Monseur se scrie, monseur se citeşte, nu-mi umbla mie cu şoara vopsâtă!”) este prins de Vasile că a fumat. Urmează un dialog – verbal şi nonverbal – în care „agresivitatea” stăpânului e pusă la punct de „arma” băiatului în casă: „Te spui lu’ doamna!”. Suficient ca stăpânul să devină mieros, umil, să-şi ceară scuze. Doar remarc tâlcul. Atitudinea noastră, ca popor, când suntem prinşi „cu şoara vopsâtă”, şi cum ne schimbăm la 180 de grade când „Te spui lu’ doamna!”.

De aici, de la porţile Orientului/Occidentului, noi fie „negociem” în genunchi, fie ne îmbăţoşăm greţos. Trăim între paria şi buricul pământului. Nu suntem nici una, nici alta. Părem a fi singurii care nu remarcăm cât de normali suntem. Dar, sigur, ceva ne deosebeşte. Suntem incapabili să ne bucurăm de realizările noastre. Avem frână! Din modestie? Din invidie? Greu de răspuns. Dar suntem campioni la a inventa piedici. Cu talent, cu voluptate! Să moară capra vecinului din „satul” nostru.

… Ştiţi ce zicea Vasile: „Aiasta-i casă? Aiasta-i balamuc!” (Mioara VERGU-IORDACHE)