Adevărata măsură a omului mediocru

Nu putem trăi cu toţii în case cu tavanul pictat de Michelangelo. Nici blocuri de zece etaje cu terasele înnobilate de cupole gândite de Brunelleschi n-am prea văzut în Berceni sau Colentina. De fapt, arta autentică este de neatins, locul acesteia fiind mai degrabă în muzee şi colecţii, fie ele şi private. Inaccesibilitatea provoacă întotdeauna frustrare, iar aceasta din urmă duce inevitabil la dispariţia oricărui mecanism de reprimare a dorinţei de a avea şi tu, omul simplu, foarte simplu, ceva original pe peretele sufrageriei tale de bloc sau în livingul noii vile ridicate pe malul Snagovului. Şi aşa, blocat în propria neputinţă, vrei să ai măcar un facsimil, o copie, ceva acolo care să-ţi transforme anostul cuib de beton într-o fastuoasă reşedinţă princiară. Măcar o coloană dorică, flancată de doi amoraşi cu părţile intime la vedere, aşezată cu fast între straturile de castraveţi şi roaba artizanală plină de ghivece cu cap de pisicuţe sau iepuraşi sfioşi. Mona Lisa reprodusă la centrul de copiere din colţ dă bine deasupra şemineului sau lângă o Măiastră din plastic spoită cu aurolac. Şi, categoric, pe terasă sau balcon, broscoiul din ipsos cu lămpi solare în loc de ochi. Dacă şi orăcăie când treci pe lângă el, cu atât mai bine.
Astfel s-a născut kitsch-ul. Definit ca o formă marginală de ornamentică aflată la jumătatea drumului dintre bâlci şi opulenţă, acest mod de a copia capodopere, stâlcind mesajul tăinuit de creatorul care le-a dat viaţă, a fost şi este în continuare cultivat, în lumea întreagă, ca expresie a spiritului „artistic” mic-burghez. Când omul începe să-şi simtă buzunarul pântecos, mai ales ca urmare a îmbogăţirii peste noapte, are neapărată nevoie de recunoaştere socială. El nu mai e pârlitul de altă dată, acum e „cu stare”, vrea respect. Şi cum altfel să-l obţină dacă nu prin imitarea grosolană a adevăratei nobleţi? Luxul deşănţat, dublat de prost gust, nu este nimic altceva decât o formă de kitsch, etalarea neobrăzată a falsului, prezentat ca rafinament. Am întâlnit oameni care cumpără un tablou copiat, mobilier sculptat de mâini îndoielnice sau cărţi fără valoare, dar frumos legate în piele, nu pentru că le plac, ci pentru că aşa îşi imaginează că vor căpăta admiraţia celor din jur. Sigur, poţi privi un obiect cu gura căscată, dar motivul nu trebuie să fie neapărat preţuirea, ci o senzaţie exact pe dos.
Epoca peştelui de sticlă aşezat pe televizor nu a apus. Banii câştigaţi uşor îl ţin în viaţă. Totuşi, Abraham Moles avea dreptate: kitsch-ul este adevărata măsură a omului mediocru. (Dragoş CIOCĂZAN)