Adevărata filosofie este să înveţi să vezi lumea din nou (II)

(Urmare din numărul 924)

Se spune adesea că studiul filosofiei nu conduce absolvenţii către o profesie concretă, la fel ca medicina sau ingineria. De ce este indispensabil, totuşi, studiul filosofiei, atât în învăţământul liceal, cât şi, mai ales, în cel universitar? Cum interpretaţi definirea acesteia ca ,,ştiinţă a ştiinţelor’’?
Orice om, chiar şi neinstruit, are nevoie de anumite elemente de filosofie şi chiar posedă ,,ceva filosofie în formă populară’’ (cum s-a tradus titlul unei lucrări elaborate de Titu Maiorescu în limba germană), atunci când îşi pune unele întrebări care depăşesc sfera experienţei imediate şi la care nu răspunde nicio ştiinţă particulară, cum ar fi: Care este sensul vieţii? Există viaţă după viaţa pământeană? În ce constă fericirea umană? Elevii din ultima clasă de liceu, care au dobândit deja cunoştinţe fundamentale din principalele discipline particulare, atât realiste, cât şi umaniste, pot să-şi aproprie filosofia într-un mod sistematizat şi argumentat, pentru că pot să compare cunoştinţele particulare însuşite, să stabilească între ele anumite conexiuni şi, astfel, să înţeleagă ideile cele mai generale şi abstracte, la care filosofia ajunge tocmai prin sintetizarea cuceririlor ştiinţifice şi a celorlalte forme ale culturii. Şi ei au nevoie de filosofie nu numai strict teoretic, raţional, pentru a găsi un fundament, un liant al cunoştinţelor lor particulare, ci şi practic, ca îndrumar la începutul alegerii profesiunii, al drumului lor în viaţă, al integrării, cu obligaţii şi drepturi depline în viaţa comunităţii. Filosofia oferă un asemenea ghid atât prin ideile ei generale despre om, societate şi lume, cât şi prin aprecierile date realităţii şi atitudinile pe care i le propune omului. Cum nu există o anumită filosofie ne varietur care să se identifice cu filosofia, lor li se prezintă structura oricărui sistem filosofic, principalele domenii ale acestuia, precum şi marile întrebări şi probleme cu caracter iterativ (selectate şi funcţie de interesul elevilor) şi soluţiile esenţiale ale acestora, aşa cum s-au sedimentat ele în timp. La nivel universitar, unde intervine o specializare într-un domeniu sau altul ale cunoaşterii, studenţii au nevoie de filosofie în special pentru a realiza atât conexiunea specialităţii lor cu alte ramuri înrudite ale cunoaşterii ştiinţifice, cât şi interacţiunea domeniului în care vor profesa cu celelalte sfere ale culturii şi vieţii sociale. De aceea, consider că predarea filosofiei în învăţământul universitar trebuie să se diferenţieze în funcţie de profilul fiecărei facultăţi şi să se axeze nu pe probleme general filosofice, ci pe ramuri ale filosofiei aplicative, cum ar fi filosofia culturii sau, mai restrâns, filosofia ştiinţei (şi chiar a unei anumite ştiinţe), filosofia literaturii şi artei, filosofia istoriei, filosofia religiei etc. După cum ştiu, o asemenea aplicare a filosofiei se şi realizează în bună măsură. Filosofia nu este şi nu poate fi o ştiinţă a ştiinţelor, pentru că, spre deosebire de ştiinţele particulare, ea operează cu idei de maximă generalitate şi abstractitate şi, ca atare, necesită alt orizont al gândirii şi alte modalităţi de constituire. În plus, are ca premise nu numai ştiinţele particulare, ci şi celelalte forme ale culturii. Fără a fi regina cunoaşterii, după cum nici filosoful nu este rege, filosofia interacţionează cu toate celelalte forme ale culturii şi ale valorii, constituind o sursă de inspiraţie pentru ştiinţă, pentru morală, pentru arta cu conţinut reflexiv, precum şi o poartă deschisă către misterele sacralităţii.
Opinia, justificat sau nu, aproape unanimă este că nu există cu adevărat o şcoală românească de filosofie, nu am avut şi nu avem deschizători de drumuri, nu există curente importante care să fi fost elaborate de gânditori români. Cum comentaţi această aserţiune?
E bine dacă se exprimă opinia, oricum lipsită de importanţă, că nu există o şcoală românească de filosofie sau curente importante elaborate de gânditori români, căci, mai demult, exista şi opinia că n-ar exista nici măcar o filosofie românească. Or, au fost elaborate mai multe lucrări de istoria filosofiei româneşti, fie de autori unici, începând cu cele realizate de Nicolae Bagdasar şi Marin Ştefănescu în perioada interbelică şi continuînd cu alte câteva din ultimele decenii, între care cele semnate de Gh. Al. Cazan, Gheorghe Vlăduţescu, Alexandru Boboc, fie de colectivul de cercetători de la institutul de profil, pendinte de Academia Română. Deci o filosofie românească există şi încă de valoare. Eu însumi am publicat la Editura Fundaţiei România de Mâine, în 2017, o carte intitulată Repere ale filosofiei româneşti, în care consider că am expus probleme şi idei importante ale majorităţii gânditorilor români, ca dovadă şi faptul că volumul a primit Premiul Constantin Noica al A.O.Ş.R. pe anul 2017. Cât priveşte ,,şcoala de filosofie’’ şi inexistenţa unor curente importante elaborate de gânditori români, se impun unele lămuriri. Trebuie precizat că cercetarea filosofică nu sporeşte printr-o singură ,,şcoală’’, adică un singur curent de gândire, susţinut de mai mulţi filosofi (şi ar fi cu totul dăunător restrângerea întregii mişcări filosofice la o singură şcoală, oricare ar fi aceasta), ci prin fiecare concepţie filosofică. De asemenea, nici curentele de gândire nu se reduc la iniţiatorii lor, căci atunci nu ar exista în contemporaneitate decât vreo zece filosofi, sau nici atât, ci ele constituie un ,,curent’’, adică o mişcare de idei, prin aportul tuturor celor care au adoptat, dar şi dezvoltat ideile iniţiale. Este adevărat că filosofii români care au elaborat sisteme filosofice nu sunt şi iniţiatorii unor noi orientări filosofice. Dacă ne referim numai la Constantin Rădulescu-Motru şi Lucian Blaga, primul se circumscrie orientării personaliste, iar celălalt este influenţat de filosofia vieţii, ceea ce nu înseamnă că ei s-ar situa mai prejos în raport cu alţi gânditori din orientările respective. Rădulescu-Motru, ne putem întreba, este un personalist mai puţin important decât alţii, de vreme ce în volumele sale de Revizuiri şi adăugiri, publicate postum, a completat personalismul centrat pe afirmarea persoanei individuale cu idei despre importanţa persoanei colective a statelor şi popoarelor sau cu o morală a personalismului energetic? Sau putem susţine că Blaga nu se ridică la înălţimea gândirii lui Spengler, din moment ce a argumentat atât de convingător comunicabilitatea marilor culturi împotriva tezei spengleriene a incomunicabilităţii? Este ca şi cum am gândi că Eminescu nu este un poet genial pentru că a aparţinut romantismului literar sau că Bacovia ar fi un poet minor fiindcă n-a inventat el simbolismul.
Mişcările civice din ultimii doi ani, desfă-şurate în întreaga lume, caracterizate prin insurgenţă continuă şi contestarea violentă a ordinii constituţionale au fost caracterizate drept ,,neomarxism’’. Susţineţi această teză?
Nu cred că denumirea de ,,neomarxism’’ ar fi mai potrivită pentru mişcările insur-gente şi de contestare violentă a ordinii constituţionale din ultimii doi ani decât aceea de neonazism. Probabil că se obişnuieşte prima denumire în contextul în care amintirea fostului lagăr socialist, care îşi găsise ca justificare teoretică ideologia marxistă, este mai proaspătă, iar lumea europeană şi în genere occidentală are temeri faţă de posibila apariţie a unui nou lagăr mondial. Oricum, orice termen folosit simplifică evenimentele, pentru că în ele se manifestă nu numai grupuri insurgente, neomarxiste sau neonaziste, ci şi alte categorii de oameni, care urmăresc şi altceva decât haos şi destabilizare. De aceea, mi se pare important de a se analiza aceste mişcări, spre a se descifra mai bine caracterul şi scopurile lor, pentru că ele sunt ceva mai complexe şi nu sunt identice. Între mişcarea vestelor galbene din Franţa şi manifestările recente din Statele Unite există diferenţe notabile, care le fac să nu fie echivalente.
Care credeţi că a fost curentul filosofic care a influenţat covârşitor omenirea şi continuă să o facă până în zilele noastre?
Filosofia, spunea Hegel, este fiica timpului său, a epocii sale, pe care o transpune în gânduri. Aşa fiind, fiecare orânduire socială s-a caracterizat printr-un anumit gen de filosofie predominant. Evul Mediu s-a specificat printr-o filosofie de factură religioasă. Perioada modernă, de la Renaştere încoace, a fost dominată de curente filosofice individualiste, care au susţinut afirmarea liberă a individualităţii umane, în concordanţă cu evoluţia gradului de cunoaştere. Continuare a modernităţii, etapa contemporană a fost marcată de un cumul de noi curente individualiste, dintre care s-a detaşat existenţialismul, inspirat din fenomenologie, care a şi influenţat mişcările studenţeşti din Franţa din 1968, dar şi de curente, ca marxismul şi structuralismul, care au contracarat individualismul. Cred că în prezent sunt la modă concepţiile postmoderniste, deconstructiviste, care au un pregnant ecou şi în literatură şi artă şi care sunt o expresie şi, totodată, o justificare a fărămiţării lumii de azi, a faptului că omenirea nu-şi mai găseşte liantul, valorile care să o unifice.
Ce le răspundeţi celor care propovăduiesc dispariţia laturii contemplative a personalităţii umane, a creativităţii şi revelaţiei ca motoare ale cunoaşterii, acestea urmând a fi înlocuite de abilităţi exclusiv tehnice, dat fiind că vom trăi într-o lume din ce în ce mai tehnologizată?
Oamenii sunt înzestraţi nativ cu toate aptitudinile necesare pentru creaţie în toate formele valorilor spirituale: adevăr, bine, frumos şi sacru, dar, dacă nu sunt exercitate, ele rămân în stadiul de simple potenţialităţi sau disponibilităţi. Cultivarea creativităţii în diferitele sfere ale vieţii spirituale, altele decât tehnica, este împiedicată nu de simpla existenţă a mijloacelor tehnologice de azi, din era digitală, ci de utilizarea nesăbuită a acestora, în speţă a celor de comunicare, îndeosebi de către copii şi tineri. Calculatoarele, laptop-urile, tabletele, telefoanele mobile, cu multiplele lor forme de relaţionare şi cu nenumăratele jocuri distractive îi captivează chiar şi pe cei mai mari, cu atât mai mult pe cei mici, începând cu cei de vârstă preşcolară. Fără grija părinţilor şi a şcolii, elevii îşi vor consuma tot timpul extraşcolar pentru a se distra cu ajutorul acestor mijloace, în detrimentul cărţii scrise şi al învăţăturii sau chiar al petrecerii recreative în aer liber şi în diferite activităţi sportive. Din nefericire, există şi doritori la nivel statal şi suprastatal, cei cu tendinţe antidemocratice şi dictato-riale, ai reducerii omului la un simplu homo tehnicus, ca posesor al unor abilităţi tehnice, nedublat şi de spiritul încorporat în tehnică şi, în genere, de spirit creator. Sper şi chiar împărtăşesc ideea că tineretul nu-şi va pierde disponibilităţile creative native datorită mai multor factori: tendinţa naturală a aptitudinilor înnăscute de a se manifesta şi, într-o anumită măsură, existenţa familiilor răspunzătoare şi responsabile de educaţia copiilor, şcoala care îi învaţă pe elevi să folosească platformele informatice în beneficiul cultivării lor spirituale, existenţa statului democratic, care are nevoie de cetăţeni cultivaţi şi nu de simpli executanţi.
Vă mulţumesc, domnule profesor! (Dragoş CIOCĂZAN)