Adevărata filosofie este să înveţi să vezi lumea din nou (I)

• Profesor la Catedra de Istoria Filosofiei şi Filosofia culturii a Universităţii Bucureşti, iar din anul 2001 profesor la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism a Universităţii Spiru Haret şi, din acelaşi an, decan al acestei facultăţi. • Stagii de documentare Erasmus la Universita degli Studi di Roma (1995), l’Université Paris X Nanterre (1998), Universidad de Zaragoza (1999). Distins cu Premiul Vasile Conta al Academiei Române pe anul 2001, cu premiul Constantin Noica al A.O.Ş.R. pe anul 2017, precum şi cu Medalia Meritul pentru Învăţământ, clasa a II-a, prin Decret al Preşedintelui României, în anul 2004. • A publicat, ca unic autor, cincisprezece volume de filosofie, iar în calitate de coautor alte zece volume de filosofie. Ca unic autor a mai publicat patru volume de jurnalism cultural, trei de poezie şi unul de proză. Autor a peste 180 de studii, articole şi eseuri de filosofie sau de jurnalism cultural, dintre care 100 sunt studii filosofice apărute în volume şi reviste de specialitate. Cele mai multe abordează, din perspectivă istorico-filosofică, atât probleme generale ale filosofiei, cât şi probleme ale unor domenii aplicative, cum sunt axiologia, filosofia culturii, antropologia filosofică şi filosofia istoriei. Peste 90 de comunicări ştiinţifice, dintre care 19 la sesiuni cu caracter internaţional. Este membru de onoare al A.O.Ş.R. şi membru al U.Z.P.R.

Este doar o succintă prezentare a unei personalităţi de înaltă ţinută morală şi academică, un spirit mereu viu în căutarea adevărului, un dascăl care a susţinut în faţa mai multor generaţii de studenţi prelegeri care au modelat conştiinţe şi suflete, prof. univ.dr. Ioan N. ROŞCA. Şi nu întâmplător am ales să desfăşurăm acest interviu sub semnul unui citat simbolic din Merleau-Ponty, reprezentant de seamă al fenomenologiei.

Domnule prof. univ.dr. Ioan N. ROŞCA, aţi lansat recent volumul Ioan N. Roşca 75 – Profil, interviuri şi ecouri în critica filosofică şi literară, apărut în luna iulie 2020 la Editura Fundaţiei România de Mâine. Este vorba despre o carte-bilanţ sau anunţaţi un nou început?
Volumul semnalat de dumneavoastră constituie atât o carte bilanţ, dar un bilanţ provizoriu, cât şi un nou început. Este o carte bilanţ, întrucât Anexa, pentru a începe cu sfârşitul, cuprinde bibliografia completă a volumelor, studiilor, articolelor, eseurilor filosofice, literare şi de jurnalism cultural publicate de mine până acum. Este, totodată, o bibliografie comentată, pentru că părţile a doua şi a treia ale volumului cuprind ecourile avute în critica filosofică de cărţile filosofice şi, respectiv, de cele de care au beneficiat, în critica literară, cele de beletristică; prima parte – incluzând, pe lângă un profil, mai multe interviuri – prezintă şi unele aprecieri personale asupra unor etape sau momente ale activităţii mele. Bilanţul, aşa cum a fost conceput, se adresează cunoscătorilor şi celor interesaţi de domeniile pe care le-am abordat, care pot găsi în cărţile mele, disponibile la cele mai importante biblioteci din Bucureşti, elemente pentru un nou dialog, căci ideile filosofice sunt mai puţin vremelnice şi nu se perimează atât de repede. Volumul în discuţie reprezintă şi o bornă pentru un nou început, aşa cum, de fapt, într-o activitate intelectuală, orice carte încheiată deschide drumul unor noi căutări, pentru că orice sferă a culturii se înnoieşte în permanenţă. Într-adevăr, după lucrările de istoria filosofiei şi cele despre unele ramuri ale filosofiei aplicative, lucrez acum la o nouă carte, de sinteză, pe care o voi intitula Filosofia integrativităţii, de expunere a concepţiei mele general filosofice, un fel de cupolă a ideilor pe care le-am avansat în lucrările de antropologie filosofică, axiologie şi filosofia istoriei. În noul meu început, nu neglijez nici jurnalismul cultural şi nici prezenţa în revistele literare şi de cultură cu cronici literare sau cu noi texte de poezie şi proză.
Cum apreciaţi colaborarea cu Editura Fundaţiei România de Mâine de-a lungul întinsei perioade de conlucrare cu aceasta?
Cu Editura Fundaţiei România de Mâine am avut şi am o colaborare excelentă. De-a lungul timpului, aici mi-am publicat cele mai multe cărţi de filosofie şi nu pot decât să aduc calde mulţumiri: fostei doamne director, Georgeta Mitran, şi actualei doamne director, Odilia Roşianu, pentru receptivitatea la propunerile de publicare; domnilor redactori Constantin Florea şi Dragoş Ciocăzan pentru profesionalismul şi acribia cu care au revăzut textele; doamnelor Marcela Olaru şi Georgiana Laura Gîrjoi pentru atenţia cu care au tehnoredactat textele; doamnei Magda Ilie pentru inspirata realizare a coperţilor.
Învăţământul universitar este în plin proces de reinventare, iar evoluţia pandemiei nu este, se pare, singura cauză. Care este opinia dumneavoastră despre predarea şi examinarea online, platformele informatice de studiu şi despre dispariţia interacţiunii directe student-profesor? Învăţământul hibrid reprezintă o soluţie în viitorul imediat?
Învăţământul universitar încearcă mereu să se reînnoiască, dar cred că cea mai importantă modificare s-a produs în urma procesului Bologna, prin reorganizarea pe ciclurile L-M-D (licenţă, masterat, doctorat), care durează, în ordine 3,1-2, 3 ani, restructurare aplicată la noi începând cu anul universitar 2005-2006. Este o restructurare cu unele plusuri, dar, cel puţin în egală măsură, şi cu minusuri, dar întrebarea pusă nu se referă la aceste avantaje şi dezavantaje. Reinventarea, despre care mă întrebaţi, constă în introducerea la mai multe universităţi private sau de stat, alături de învăţământul la zi şi I.F.R. (învăţământ cu frecvenţă redusă), şi a formei I.D. (învăţământ la distanţă), care a necesitat predarea şi examinarea online. La Universitatea Spiru Haret, de exemplu, pentru I. D., profesorii
şi-au înregistrat cursurile, care au putut fi accesate online, iar pentru I.F.R. au tipărit cursuri, care au putut fi utilizate şi de către studenţii de la I.D. A fost nevoie de un efort deosebit din partea corpului profesoral, pentru că nu e un lucru uşor să ai toate disciplinele asigurate cu materiale online sau cu manuale tipărite. În ce priveşte examenele, acestea s-au desfăşurat sub forma unor întrebări tip grilă, cu variante de răspuns, modalitate care s-a extins în mare măsură şi la celelalte forme de învăţământ. După opinia mea, predarea online este apropiată de preda-rea tradiţională, păstrând ideile esenţiale ale fiecărei teme şi coerenţa acestora, dar lipsită, firesc, de sublinierile care pot fi făcute la cursul vorbit în faţa studenţilor sau de unele întrebări şi răspunsuri care pot să apară în interacţiunea directă cu aceştia. În schimb, examinarea online verifică mai mult informaţia acumulată de către studenţi şi mai puţin sau deloc capacitatea acestora de a opera cu cunoştinţele dobândite, de a le corela cu altele şi de a le folosi în mod creator. Aici, este nevoie de găsirea, nu tocmai uşoară, a unui tip de întrebări şi cerinţe care să solicite mai mult puterea de înţelegere a studenţilor. Oricum, predarea şi examinarea online s-au încetă-ţenit, şi-au dezvăluit atât eficienţa, cât şi unele insuficienţe, astfel încât pot fi perfecţionate în continuare. Mai mult, din motive de pandemie, dar şi din necesităţi financiare, cum ar fi economia de spaţiu şi chiar de personal didactic, platformele informatice de studiu se vor extinde tot mai mult şi la învăţământul de zi şi la I. F. R. Cum nu este de dorit ca interacţiunea directă student-profesor să dispară cu desăvârşire, datorită unor beneficii oferite de experienţa profesorului, deocamdată de neînlocuit, viitorul apropiat al învăţământului universitar va fi acela al unui învăţământ mixt.
Şcoala aşa cum o definim astăzi va dispărea, fiind înlocuită de un ansamblu de relaţii în câmpul informaţional sau vom asista la o reinventare a dascălului, ca formator, îndrumător şi educator?
Şcoala de azi, cu ciclurile primar, gimnazial şi liceal şi cu relaţia directă elev-dascăl, nu poate să se transforme în şcoală online sau acasă, pentru că elevii au nevoie de îndrumare permanentă şi de modele de profesionalism şi de conduită. Ar trebui ca unul dintre părinţi sau bunici să devină învăţător sau profesor, ceea ce nici n-ar fi posibil la nivelul gimnaziului sau liceului, unde materiile de studiu se diversifică şi profesorii sunt specializaţi numai pe una sau, cel mult, pe două-trei discipline. Desigur, ne putem gândi pentru viitor la o şcoală acasă, unde fiecare copil şi-ar cultiva numai aptitudinile într-o privinţă sau alta, astfel încât societatea să beneficieze în diferite domenii numai de talente sau genii. În realitate, nu în gând, şcoala de azi este indispensabilă pentru ca elevii să-şi formeze o cultură generală, singura pe baza căreia aceştia pot să comunice, să se înţeleagă, să se integreze în societate şi să conştientizeze faptul că aparţin unei comunităţi umane, pe care au menirea să o continue şi să o desăvârşească. Deocamdată, fezabil ar fi doar faptul ca toţi dascălii să se familiarizeze cu modalităţile comunicării online, astfel ca, în condiţii de excepţie, cum sunt cele pandemice, doar unele activităţi cu elevii, necum toate, să se poată desfăşura online.
Ştiinţele umaniste sunt definite prin eficienţa modelării caracterului uman. Mai este posibil acest proces în condiţiile distanţării fizice, ale dispariţiei dezbaterii, polemicii şi dialogului faţă în faţă?
Precum se ştie, şcoala are nu numai un rol instructiv, ci şi unul educativ, acela de a forma caractere, oameni cinstiţi, respectuoşi, drepţi, sârguincioşi, altruişti, devotaţi cetăţii, cetăţeni ai propriei patrii, dar şi ai comunităţii europene şi ai lumii. În această privinţă, disciplinele umaniste, cum sunt istoria, istoria literaturii, religia, filosofia, au o deosebită importanţă, pentru că îi familiarizează pe elevi cu diferitele tipuri de valori naţionale şi universale, cu dezbateri hermeneutice, de discernere între valorile pozitive şi cele negative, între semnificativ şi insignifiant. Prin disciplinele Istoria României şi Istoria literaturii române, de exemplu, elevii deprind să preţuiască valorile istorice şi literare naţionale, pe creatorii acestora şi, deci, să se ataşeze comunităţii din care fac parte, ceea ce le va permite să-şi lărgească sentimentul comunitar şi la istoria şi cultura continentală şi universală. Dascălii pot fi însă buni educatori indiferent de disciplinele pe care le predau. Ei rămân indispensabili deopotrivă instrucţiei şi educaţiei. În condiţii de excepţie, dascălii se pot distanţa fizic de elevi, ca şi elevii între ei, dar nici unii, nici ceilalţi nu se pot distanţa social, cultural, pentru că, prin definiţie, suntem fiinţe sociale şi nu putem renunţa la dezbatere, la polemică şi dialog, care nu se pot desfăşura online cu o întreagă clasă de elevi. (Dragoş CIOCĂZAN)