Adaptarea la turmă

„Libertatea de exprimare este o pură prostie dacă nimeni nu ştie spre ce este ghidat prin asta. Toţi algoritmii au prejudecăţi, ştim acest lucru. Nu există nicio îndoială.” Că o plăcuţă cu procesoare şi condensatori are prejudecăţi mi-e greu să cred, dar că preşedintele Franţei bate câmpii este evident. Panseul a fost rostit în timpul unui discurs susţinut cu prilejul inaugurării unui centru al francofoniei în India. Ideea că libertatea de exprimare ar fi inutilă fără o direcţie prestabilită e, în sine, o capodoperă a absurdului. Libertatea nu mai e ceea ce ştiam, s-a transformat într-un tunel cu indicatoare luminoase pe pereţi: „Gândiţi pe aici, vă rog”, „Indignare la dreapta”, „Entuziasm moderat la stânga”, „Pericol de adevăr înainte!”. Dacă te abaţi de la traseu, n-ai ce căuta în lumea civilizată. Ca să-ţi exprimi liber convingerile, ne spune excelenţa sa, trebui musai să urmezi sfaturile unui GPS „atotştiutor şi atoateţiitor”, o năzbâtie virtuală ale cărei decizii au, desigur, legătură cu logica, dar mai puţin cu realitatea. Ideea este atât de năstruşnică încât aproape că îţi vine să o înrămezi şi să o agăţi deasupra biroului, între un citat motivaţional de pe Facebook şi un peisaj mâzgălit cu vopsea acrilică într-o după-amiază plictisitoare. Gândul că libertatea trebuie ghidată e fascinant. Ca un poem ludic scris după o gură de vin franţuzesc servit într-un pahar fabricat în Republica Populară Chineză. Odată pătrunşi în zona metafizicii siliconice, ne putem imagina, cu uşurinţă, confuzia statistică rezultată din interferenţa umanului cu încăpăţânarea procesorului care, clipind rece din leduri, se comportă ca un aristocrat digital, cu joben, monoclu şi opinii ferme despre lume, punându-te la punct fără cea mai mică urmă de îndurare: „Hei, ce faci? Adevărul tău nu e compatibil cu criteriile mele. Ţine-ţi gura!”

Sigur, tehnologic vorbind, orice sistem reflectă datele pe care le-a primit. Dacă îl hrăneşti cu prejudecăţi, va produce şi va funcţiona pe bază de prejudecăţi. Adică nu poţi spune că oglinda e rasistă pentru că reflectă o faţă prea bronzată – problema nu e sticla, ci faptul că ai stat prea mult la soare. În fond, libertatea de exprimare poate fi derutantă, excesivă, enervantă, poate chiar dăunătoare uneori, însă în niciun caz, sub niciun motiv, nu poate fi moderată, adică cenzurată, decât în situaţii decurgând din legea penală. Pe de altă parte, libertatea de exprimare chiar e derutantă. Când oamenii spun lucrurilor pe nume, devin incomozi, enervanţi, creează confuzie, provoacă dezordine, consternare. Mult mai confortabil ar fi să avem un Manual de utilizare a opiniilor, cu pagini frumos ilustrate şi un „Cuvânt înainte” semnat de un înalt oficial. Partea cea mai amuzantă rămâne contrastul: un lider politic care avertizează asupra prejudecăţilor algoritmilor, în timp ce rosteşte o generalizare absolută: „Nu există nicio îndoială.” Măi să fie, chiarniciuna? Nici măcar una firavă, ruşinată, micuţă cât un pixel? În cele din urmă, poate că libertatea de exprimare nu e o ameninţare, e doar incomodă. Şi poate că algoritmii nu sunt părtinitori din fire, ci doar oglindesc lumea îngrozitor de imperfectă în care trăim. Ceea ce este, într-adevăr, mult mai greu de acceptat decât ideea că vina aparţine unei plăcuţe cu piese electronice, care, cu o obrăznicie şi insolenţă ieşite din comun, se apucă să judece omenirea. Aşa iau naştere turmele şi tendinţa de adaptare la mentalitatea colectivă – nu din lipsă de inteligenţă, ci din delegarea, în mod repetat, a gândirii. Generaţia mea a trăit asta. Când ţi se spune de mii de ori că libertatea trebuie „domesticită”, începi să-ţi pui întrebări. Şi când găseşti o voce suficient de sigură pe sine şi de solemnă, îndeajuns de „oficială”, capeţi răspunsurile şi i te alături. Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Turma însă îţi oferă apartenenţă şi îţi dăruieşte ceva ce libertatea nu-ţi va asigura niciodată: liniştea conformismului. Iar între a fi liber şi a fi liniştit, istoria ne arată că nu sunt puţini cei ce aleg a doua cale. Cu tot cu gratiile pe care le presupune. (Dragoş CIOCĂZAN)