Actualitatea lui Mihai Eminescu

Mihai EMINESCU: „Libertatea adevărată şi neatârnarea economică sunt două noţiuni identice. Şi când vorbim de neatârnarea economică, înţelegem eliberarea continuă, prin cultură şi prin împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi exclusiv productive, a clasei ţăranilor… Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile, principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru”.

Mizeria vieţii noastre publice*

Cu cât trec una după alta zilele, cu cât se pre lungeşte fără nici un termen prevăzut sesiunea extraordinară, cu atât chestiunea revizuirii se încâlceşte mai mult, cu atât neliniştea şi temerile cresc şi cuprind toate minţile, cu atât mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi, mai ales, de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.

Trecem prin nişte zile într-adevăr foarte grele şi trebuie, în sfârşit, să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice, săvârşite de treizeci de ani încoace.

De la mişcarea din ’48 şi până astăzi, naţiunea românească, pe tărâm politic, n-a făcut altceva decât să se lepede sistematic de orice tradiţie, să răstoarne orice autoritate, să arunce de parte orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională şi-n acelaşi timp să adopte, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de colonii din America de miazănoapte şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi în America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi în toate cafenelele, în România, ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul virtuţii cetăţeneşti; gheşeftul, scopul şi politica umanitară, mijlocul.

Acestea pe tărâmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire, întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem şi poate că e prea târziu, încât îl vedem în zadar.

Suntem azi un popor de aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce, în adevăratul înţeles al cuvântului, în ţara aceasta, decât pe tărâmul agricol; în cea mai mare parte, agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi,

Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atârnă mai mult de bunăvoinţa cerului, de mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie într-adevăr românească, lucrează pământul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe câtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, târguri şi târguşoare, populaţie amestecată, […] fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

Populaţia rurală, în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, nu are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură – spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe cazuri, se învredniceşte să mănânce carne şi să bea vin; trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al muncitorului, stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, cel mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit pentru cine ştie ce păcate în mâna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafengii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin târguri. Această corporaţie liberală şi umanitară nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jupoaie pe ţăran fără nici o milă; sunt membri în această onorabilă corporaţie, al căror nume bagă în năbădăi sate întregi. Aceasta, ca stare normală şi constantă, fără să mai pomenim că pe la soroace vine şi câte o împrejurare mai însemnată, ca de exemplu afacerea Mihălescu – Warszawsky.

În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte bine: în numele libertăţii, se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii, deschidem braţele tuturor elementelor stricate, pe care le rejectează chiar societăţile hipercivilizate, şi, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirând la o republică, ba chiar şi la mai multe.

Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele politice ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce-au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se con jure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări, este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale, umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”. (Timpul (IV) 1879, 23 iunie)

*Articolul a fost publicat ca articol de fond, fără titlu. A fost reprodus în ed. Opere Complete, Iaşi, 1914.