ACTUALITATEA lui Mihai EMINESCU

Camera radicalilor, în ajunul despărţirii sale, înfăţişează un spectacol care ar fi bucurător pentru opoziţie daca n-ar fi adînc întristător pentru orice Român ce mai are vreun sentiment de demnitate sau mai hrăneşte vreo speranţă pentru viitorul instituţiilor parlamentare în această ţară. După ce a pierdut aproape un an în a nu face alta nimica decît a vota „strălucita” afacere şi a da nişte bugete false, acuma, în două-trei zile ce-i mai rămîn pînă la despărţire, votează legi peste legi, cari de cari mai importante, fără şir, fără discuţie, adeseori în mijlocul zgomotului, fără chiar să se poată auzi ce se citeşte de la tribună. Să mai adăogăm pe lîngă acestea intrigile personale şi vînătoarea de portofoliuri şi vom avea un spectacol pe care credem că nu prea îl înfăţişează multe Adunări în lume. Să luăm şedinţa de ieri. Un spectator străin, nedeprins cu şedinţele Adunării radicalilor noştri, ar fi întrebat daca se găseşte într-o Cameră legiuitoare sau în vreun Beedlam oarecare. Judece oricine. Unii deputaţi se adunau în secţiuni, alţii în comitete, fără chiar să aibă textul, nu imprimat, ci nici copiat de mînă, al legilor ce se propuneau. Între acestea, Adunarea ţinea şedinţă şi vota cu iuţeala aburului legile cari, tot într-o vreme, se discutau cu cîţiva deputaţi în secţiune, treceau la alţi cîţiva în comitet, se scriau apoi cu zor de impiegaţii Camerii şi se depuneau la tribună de un raportor improvizat. Astfel se votă o parte din legea asupra fabricii de la Chitila, care fu retrasă în cursul discuţiunii de cătră guvern. S-au votat în acelaşi chip mai multe împrumuturi ale unor comune şi judeţe setoase de a imita exemplul marilor finanţiari de la guvernul central. S-a votat cu aceeaşi iuţeală legea foarte importantă care dă ministerului dreptul să administreze după plac căile ferate, ştergînd şi păstrînd orice va voi din regulamentele actuale ale acelei administraţii. În fine, lucru de necrezut! Într-o clipă, printr-un fel de marafet a la Bosco, s-a votat un credit de 8 000 000 (opt milioane) hărăzit guvernului asupra bugetului anului curent şi chiar asupra bugetului anului viitor, pentru — fie zis — armarea ţării. Un asemenea proiect, care calcă legea contabilităţii statului, păşind asupra resurselor anului viitor, şi care este pe lîngă aceasta un vot politic — căci pare a desemna direcţia ce guvernul tinde să dea politicii noastre internaţionale — a fost votat prin surprindere şi înainte de a auzi deputaţii ceea ce se citea de la tribună în mijlocul zgomotului ce domnea în sală. Dar faptul cel mai însemnat al acestei memorabile şedinţe a fost scandalul petrecut între dd. Cogălniceanu, Dimancea şi alţi membri ai majorităţii. Un proiect de lege neînsemnat, dar care privea departamentul d-lui Cogălniceanu, fu aproape respins prin 32 voturi contra, 33 pentru, votul fiind nul după regulament. D. Cogălniceanu, care se simte acuma obiectul unei lucrări secrete ce are de ţintă răsturnarea d-sale şi, din această pricină, fiind astăzi nervos ca o femeie, rosti, în urma căderii proiectului, de pe banca ministerială şi în gura mare: „Acelora cari au votat în contra mea, să…”. Era o înjurătură în regulă, aşa că n-ar putea-o înscrie nici cea mai trivială gazetă radicală. Cuvintele d-lui ministru de interne ajunseră la urechi indiscrete; acea înjurătură se adresa evident depu-taţilor majorităţii, căci nu credem că d. Cogălniceanu ar fi putut pretinde sprijinul opoziţiei. D. Dimancea auzi şi d-sa fraza pe care noi o dăm mai sus printr-un şir de tainice puncte şi, mergînd în cabinetul Consiliului de Miniştri, care un moment luă caracterul unui altfel de local, trată foarte aspru pe d. ministru de interne, dîndu-i pe lîngă altele şi drasticul epitet de prostituit.

De aci urmă o ceartă mare, scandal în toată regula între dd. Cogălniceanu şi Brătianu şi o mare turburare în sînul majorităţii. Oricît de blîndă şi de disciplinată ar fi această majoritate, la dreptul vorbind nu credem că ar putea înghiţi modul cam prea brusc şi în orice caz cu totul neparlamentar cu care a tratat-o d. ministru de interne. Indignarea d-lui Dimancea va găsi probabil un răsunet. D. Brătianu caută evident a trînti afară din luntrea ministerială pe d. Cogălniceanu, care-i este o povară grea, iar acesta se luptă ca să rămînă în luntre; e lucru înţeles şi legitim şi de o parte şi de alta; în tot cazul însă mijloacele întrebuinţate şi de unul şi de altul caracterizează destul de trist pe aceşti doi oameni de stat: duplicitate din partea lui Brătianu, o nervozitate copilărească şi o neauzită lipsă de demnitate din partea d-lui Cogălniceanu. Cînd îl vede pe acesta acăţîndu-se cu atîta desperare de un portofoliu pe care toţi vor să i-l smulgă şi apărîndu-se cînd cu nişte mijloace cu mult mai prejos de trecutul său, cînd cu atacuri de nervi, omul cel mai de rînd trebuie să aibă un sentiment foarte dureros pentru d. Cogălniceanu. Să se termine odată această comedie nedemnă, păgubitoare pentru toţi şi pentru instituţiile parlamentare, de cari se face atîta vorbă. Explicaţia începută la Cameră în termenii drastici de cari pomenim mai sus va continua oare şi în Consiliul de Miniştri prezidat de M.S. Domnitorul? Am fi curioşi să ştim ce ar urma de acolo: cazul nu e prevăzut în pactul nostru fundamental. [Timpul, 9 aprilie 1880]

Cunoscînd principiul fundamental al partidului dominant, acela de-a se bucura de toate foloasele vieţii publice sub pretextul unei deosebiri de principii, nu ne îndoim că şi alegerile pentru consiliile judeţene vor avea aceeaşi firmă şi se vor face pentru aceleaşi scopuri. Judeţele au fondurile lor, iar puternicii zilei au rude, au copii. Pentru rude slujbe judeţene, pentru copii burse în străinătate — toate aceste împărţite ca între buni părinţi de familie — iată singura raţiune de a fi a consiliilor judeţene şi a respectivelor comitete permanente, sub regimul liberal. Ne pare rău că trebuie să caracterizăm atît de aspru self-governmentul nostru; dar, din nefericire, aşa este, şi împotriva evidenţei orice iluzie e zadarnică. Şi judeţul Ilfov şi-a avut întrunirea sa electorală, la 19 mai, vizitată de prea puţini alegatori curioşi şi de vro 40—50 de curioşi nealegători. Faptul în sine nu ni s-ar fi părut destul de important pentru a ocupa cu el coloanele de căpetenie ale foii noastre, căci asemenea aranjării electorale, la cari strîngătorii de suflete au rolul de căpetenie, discursurile pe-al doilea, sînt prea cunoscute publicului nostru, din natura sa cam sceptic, pentru ca vechiul cîntec despre întruniri entuziaste şi aclamatorii să mai poată avea efect. Talentul oratoric al onorabilelui Fleva e după unii atît [de] indiscutabil, după alţii iar atît de discutabil încît, şi într-un caz şi într-altul, vorbă multă ar fi de prisos. Dar nu numai d. Fleva a vorbit cu această ocazie, ci şi prinţul Dimitrie Ghica. Departe de-a găsi ceva rău în aceasta, credem totuşi că cuvintele unui fost prezident al Adunării conservatoare şi ale fostului şef al unui cabinet conservator caută a fi ascultate în ceea ce ele coprind nou. Constatăm însă că e nouă numai împrejurarea de-a vedea vorbind pe prinţul Dimitrie Ghica înaintea unei adunări foarte puţin numeroase şi alăturea cu d. Fleva; în chiar discursul prinţului nu întîlnim nimic ce n-ar fi fost zis de alţii, într-o formă mai clasică.

La noi — zice prinţul — cînd o partidă e învinsă, fie că e în minoritate în Parlament, fie în alt mod, vine şi face numai critice; dar nu arată numai adevărul, ci caută numai să pună din nou mîna pe putere printr-o opoziţiune sistematică. Acesta este inconvenientul ce naşte din nerăbdarea unora de-a pune mîna pe putere, mai ales la noi, unde o mare parte din locuitorii oraşelor sînt amatori de funcţiuni. La noi, din nenorocire, sînt foarte numeroşi aceia cari n-au alt mijloc de vieţuire decît cariera de impiegaţi.

Zis-a prinţul ceva nou printr-aceasta? Desigur nu. Răposatul C. Creţulescu a ţinut la 1862 un discurs din cele mai bune ce s-au rostit vreodată în Adunare asupra acestui subiect, economistul Marţian a scris asupră-i cu adevărat foc, apoi mai pomenim Convorbirile economice ale d-lui Ioan Ghica, Studiile d-lui Xenopol, un interesant Studiu asupra progresului la români de d. Teodor Rosetti şi în fine o mulţime de discursuri din Parlament, între cari unul chiar al d-lui Ioan Brătianu, în cari se tratează din toate puntele de vedere această cestiune mai mult decît cunoscută. Alexandri, în Millo director şi în Paraponisitul, a luat cestiunea drept obiect de comedie, iar Millo însuşi a adunat, într-un tip nemuritor, pe acei „foarte numeroşi cari n-au alt mijloc de vieţuire decît cariera de impiegaţi”. Din toate lucrurile pe cari le-au votat Adunările ad-hoc, apoi Constituanta, precum Unirea, prinţ străin, egalitatea înaintea legilor, abrogarea tuturor privilegiilor, libertatea întrunirilor şi a presei etc., nici unul nu pare a fi trecut atît de mult in succum et sanguinem ca „accesibilitatea tuturor românilor la funcţiile statului”. Acest principiu l-a priceput demo-craţia numaidecât, ba el este sâmburele şi rădăcina democraţiei române, şi suntem siguri că liberalii noştri ar renunţa bucuroşi la toate celelalte libertăţi, numai pe aceasta una s-o păstreze deplină. Ei sunt pururea atât de nerăbdători de-a exercita această accesibilitate încât siluiau chiar împrejurările şi se numeau ei pe ei înşişi prefecţi, casieri, poliţai, miniştri, prezidenţi de republică, chiar dacă n-ar fi fost decât în îngusta circumscripţiune a fericiţilor Ploieşti. Dar democraţia română nu e tare numai în accesibilitate, ci şi în creaţiune de posturi. Astfel, de exemplu, administraţia drumurilor de fier a trecut în mînile statului, funcţionarii sunt deci agenţi ai statului, cari ar trebui plătiţi ca toţi ceilalţi, c-o leafă mai mică decât a unui ministru, de ex. Ştiţi câte cât iau cei trei directori ai căilor ferate, cari nu pricep nimic, sau atât cât şi nimic, dintr-ale drumului de fier? Câte 36 000 de franci pe an! Administraţia monopolului tutunurilor a trecut în mînile statului, lefile însă au rămas ca şi cele de subantreprenori, adecă tot mari. Ba se aude şi mai mult. Advocaţii regiei, plătiţi odată scump, pentru că aveau de apărat procese contra celei mai puternice persoane juridice, statul, sunt şi azi plătiţi tot atât de scump pentru micile mizerii de procese de contrabandă şi angajaţi cu contract, pentru ca un alt guvern să nu-i poată depărta. Iată acum că se iveşte pe orizont Banca Naţională, c-o mulţime de posturi, cari se înţelege că se vor ocupa tot de patrioţi, de vor pricepe sau nu afacerea. Dar, afară de cele atârnătoare de stat, mai e comună, judeţ, aşezăminte brâncoveneşti etc. Câte patru, cinci posturi ocupă un singur patriot, şi-apoi ţara să nu meargă bine? Ba-i merg petecele de bine ce-i merge… Am putea ilustra tema aceasta cu sute de exemple şi am putea cita toate formulele în cari ea a fost emisă; dar nu e acesta scopul nostru. Ca d-nii democraţi să ia de oriunde le vine e rău, dar e natural. Adevărata lor patrie e bugetul, şi dacă cei mai mulţi dintre ei ar fi avut buget peste Dunăre, poate nici nu ne veneau atât de proaspeţi dincoace. Astăzi începe a încolţi sămânţa democraţiei şi la Sofia, încât e o adevărată nenorocire pentru patria panbul-gară că d-nii Mihălescu, Stătescu, Cariagdi, Serurie şi alţii nu sunt mai tineri sau că reminiscenţele lor au devenit, prin mediul în care trăiesc, cam insuficiente pentru o ţară care e pe cale de-a le vota o anume lege escepţională de naturalizare. Dar e mai puţin natural de-a vedea pe prinţul Dimitrie Ghica, care, deşi nu putred de bogat, totuşi are avere şi tradiţii, alături cu această democraţie importată din câteşi patru unghiurile lumii, în loc de-a forma în ţara sa un element de control asupra ei. Nouă ni se pare că deja această unică deosebire între d-sa şi patrioţi, că are ceva şi este ceva pe lângă patrioţii avizaţi pur şi simplu la creaţiunile bugetare, ar fi îndeajuns ca să-l dispenseze de puţin invidiata conlucrare cu onorabilele Fleva sau Mihălescu!… [Timpul, 27 mai 1880]