Actualitatea gândirii sentențiale a unui martir

150 de ani de la naşterea marelui cărturar Nicolae Iorga, titan al culturii româneşti şi europene

Actualitatea gândirii sentențiale a unui martir
NICOLAE IORGA: „CUGETĂRI”

Antologie, prefață și note de Nicolae MAREȘ
(eLiteratura, București, 2021, 380 p.)

Pentru diplomatul polonolog și cărturarul de mare orizont cultural Nicolae Mareș, la rândul lui autor de poeme și cugetări, dar și realizator, în 2014, al unui „Dicţionar de maxime şi aforisme din cultura universală / Cartea Înţelepciunii Universale”, grupând 14.000 de maxime şi aforisme în 1200 de teme, personalitatea lui Nicolae Iorga este una exemplară. Precum a unui Eugen Ionescu sau, mult mai aplicat, a lui Lucian Blaga, redescoperit de cercetător în arhivele poloneze și în cele de la Academia Română. (Autorul „Poemelor luminii” și al „Pietrelor pentru templul meu” din 1919 a constituit subiectul unor lucrări importante de documentare bio-bibliografică și de comentarii istorico-literare: Lucian Blaga – diplomat la Varșovia, 2011; Lucian Blaga – epistolarul de la Academia Română, 2012; Lucian Blaga în limba polonă. Studiu și antologie lirică bilingvă română-polonă, 2014; Lucian Blaga – traducător, traductolog, 2020).

Tot astfel, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga (5 iunie 1871, Botoșani), editura Fundaţiei România de Mâine ne propunea, în colecţia Multilingvism şi culturi în dialog,  lucrarea domnului Nicolae Mareș: Nicolae Iorga și Polonia, înmănunchind nu mai puțin de unsprezece studii-eseuri evocând, pe coordonatele unei admirabile documentări, atitudinea de înțelegere, de simpatie și solidaritate pe care marele cărturar, foarte bun cunoscător al istoriei și culturii poloneze, le-a avut față de poporul polonez, tot mai prezent în diplomația și politica europeană după Primul Război Mondial. Ilustrativă era cronologia vieții și operei istoricului savant Nicolae Iorga, implicat în acțiunea cultural-politică și diplomatică a Statului român, atitudini pentru care a plătit cu o viață de martir în fața extremismului legionar din anii 40 ai secolului trecut (asasinatul de la 27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova).

Considerat de cercetător „cel mai de seamă istoric, literat, cărturar și savant român de la Cantemir încoace” de care societatea românească de azi „ar avea o mare nevoie, mai mult decât oricând”, Nicolae Iorga – considerat încă din timpul vieții „Dascăl al Neamului Românesc” sau „colos al culturii românești” (M. Eliade) – este readus în atenție şi prin prezenta antologie de cugetări cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naștere:

„O nouă lectură a maximelor și aforismelor istoricului – precizează N. Mareș în prefața Iorga – cugetător de mare actualitate – ne arată că, întocmai ca viața pe care a trăit-o la cea mai înaltă tensiune, acestea nu numai că își păstrează actualitatea, dar au devenit lecții de mare profunzime intelectuală, morală și culturală lăsate moștenire de înfăptuitorul unei opere unice în cultura românească și universală, creație neîntrecută până azi în lume.”

Timp de o jumătate de secol, N. Iorga a scris o întreagă bibliotecă, în câteva limbi (peste 1000 de cărți și cca 20.000 de studii, articole, recenzii), care, iată, nici la 80 de ani de la moartea sa nu a fost recuperată într-o ediție integrală și critică.

Prezenta antologie pornește de la volumul din 1911 tipărit la Vălenii de Munte de cel care împlinea atunci doar 30 de ani și cunoscuse multe țări europene, îndeosebi Franța și Germania, unde își obținuse doctoratul cu învățați de seamă ai timpului. În efervescența aceea de idei de la sfârșitul secolului al XIX-lea (fin de siècle) și începutul secolului al XX-lea până la Marea Unire, care încununa eforturile de veacuri ale unui popor dornic de libertate și independență, într-un rost identitar istoric și cultural, se vor ivi personalități de marjă europeană, atât în cultura (Arghezi, Blaga, Brâncuși), cât și în politica și diplomația românească (de la I. I. C. Brătianu și I. G. Duca, la Take Ionescu la Nicolae Titulescu)…

Prin „apoftegmele” sale – observă antologatorul – „cărturarul a dat o nouă dimensiune aforisticii românești, urmată fiind la scurt timp de opusul blagian Pietre pentru templul meu, tipărit imediat după Marea Unire, și care s-a bucurat de o receptare mult mai largă. Dând Cezarului ce este al Cezarului, trebuie spus că primatul în promovarea gândirii aforistice la români îl are bardul de la Vălenii de Munte.”

Deși cugetarea – ca specie sentențială – are o veche tradiție în cultura română, de la paremiologia prezentă în scrierile umanismului și iluminismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dosoftei, D. Cantemir), la autorii din secolul romantismului pașoptist, postpașoptist și matur (adică de la scriitorii poporani Anton Pann și Ion Creangă, la Alecsandri, Eminescu, Slavici, Titu Maiorescu ș.a.), Iorga va simți nevoia, ca recunoscut pedagog al neamului, să-și înnobileze publicistica cu maxime și aforisme constituind, în principal, îndemnuri la muncă neobosită și cinstită, reînviind, paradoxal, „genul literar pe care îl va ridica pe noi trepte, în măsură să exprime adevăruri indubitabile și perene. Și nu într-o manieră plutind în abstractizări, ci într-un limbaj limpede și direct, vizând realități imediate, avute în vedere de ziarist, de orator, de omul de cultură, acoperind aspecte cât mai diverse din societate, de la politica ce se făcea fie la Palatul Victoria, fie sus la Cotroceni Așa cum rezultă nu numai din textele „Cugetărilor” din 1911, ci și din alte scrieri pe care antologatorul le reține ca fiind și acestea de „factură tolstoiană” în sens stilistic:
*Sunt oameni, cari se hrănesc numai din jignirea altora. Și ei sug sânge.
*Fug oamenii de cine sunt deprinși să fugă, nu de cine-i poate bate.
*Cei ce merg toată viața lor în trăsura altora pentru a-și cruța picioarele, trebuie să și plătească pentru aceasta.
*Nu întoarce întotdeauna vorba înapoi, fiindcă se poate să te lovești tu însuţi pe tine.

Sau cugetări privind destinul poporului român în istoria europeană, foarte actuale și azi, în epoca globalismului și tuturor amenințărilor:
*Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică și veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele și interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă și mai departe, se cheamă că România noastră trăiește și vorbește aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenția estului și vestului, nordului și sudului deopotrivă și în tot timpul.”
* Statul român deține, cum s-a spus, o pozițiune cheie, iar atenția aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă și simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi și apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situație în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situație, să-și dea permanent seama de toate, bune și rele, câte se ascund într-însa.”
* Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor.
*Independența nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaștere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.
*În vecii vecilor, cât va dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii și făcătorii de rele.

Este indiscutabil că maximele și aforismele lui Nicolae Iorga – pe care autorul le considera „scântei” ale gândirii – au un grad mare de perenitate, iată de ce unele sunt considerate de antologator drept „arzătoare”, chiar „aviz Bruxelles-ului de azi”, precum: „Sunt popoare superioare legilor lor și altele, inferioare. Cele dintâi le calcă cu nerușinare, celelalte cu pietate.”

Sau acest panseu cu adrese precise în politica românească și nu numai din timpul lui Iorga: „Bărbat de Stat e unul care nu spune ce știe, până ce, la urmă, nu știe de spune.”

Să reproducem unele din aceste „cugetări”, în care se reflectă spiritul intransigentului savant atunci când e vorba de morală, de caractere, de cultură și interesul națiunii române, pornind de la preceptul lui conform căruia „Cugetător înseamnă acela care cugetă lucruri noi; înțelept acela care cugetă lucruri cuminți.”:
*Societatea cu o aristocrație prea puternică seamănă cu macrocefalul, iar în capul prea mare nu e sănătate, nici inteligență.
*Ce deosebește diamantul de cărbune? Nu că primește mai multă lumină, ci că trimite mai multă înapoi.
*A dezminți minciuna e o datorie, de dezminți pe mincinosul însuși e cea mai mare prostie.
*E bine să știi că, atunci când dormi mai sigur, este un dușman să te păzească.
*A fi înțeles pe omul care nu te-a înțeles dă totdeauna o mare superioritate.
*Bărbații de Stat sunt chimiști, care au în vedere recunoașterea și descoperirea; politicienii, spițeri, care urmăresc numai câștigul.
*Mulți se cred cuminți dând sămânța rea pământului bun și pământului rău sămânța bună. Și sunt de două ori nebuni!
*Obraznicul desfășoară steagul omului de geniu, și de scârbă nu i-l ia nimeni din mână.
*Cocoșul e mai frumos ca vulturul; numai nu poate zbura!
*Sunt succese care te înjosesc și înfrângeri ce te înalță.
*Să ajuți către glorie pe cineva care nu e chemat pentru aceasta, e să-l urci pe casă și să-i dai drumul în jos, când el n-are aripi.
*Sunt filantropi care au atâta bunătate în ei ca evreul care îngrașă gâsca pentru ca s-o taie.
*Bătrânețea e vrednică de respect, când a fost în urma ei o bărbăție.
*Frumusețea trebuie să fie legată cu bunătatea; altfel sufletul urât o învinge.
*Lesne-crezătorul nu e un credincios.
*Pe fățarnic roagă-l să păstreze masca. Numai așa poate fi cuviincios.
*Partidele politice sunt pentru țară; bandele politice pentru ele.
*„Frate ca frate, dar brânza cu bani”. Da, pentru brânzari.
*Poeții cei proști au și un Pegas, din măgar.
*Oamenii au închis pe Dumnezeu în biserică să fie mai slobozi în lume.
*Ordinea nouă se cheamă pentru ordinea veche totdeauna anarhie.

„Megieș al Vălenilor de Munte” – de unde am vorbit în vara aceasta la telefon -, domnul Nicolae Mareș a avut față de marele polihistor Nicolae Iorga un anume sentiment de prețuire, considerându-l valoare indimenticabilă „în Panteonul culturii românești” și atât de actual „prin premonițiile din cugetările lui patriotice”. Iar antologia realizată, cu prefața mișcătoare și notele lămuritoare, vine să readucă în actualitate (cum de ani buni face, bunăoară, cărturarul-editor Valeriu Râpeanu) gândirea unui titan al culturii române, care, în ciuda tuturor observațiilor privind acțiunea sa culturală și politică, merită o mai dreaptă prețuire din partea posterității, prea ingrată, vorba poetului, și prea uitătoare de „repere” naționale…

Zenovie CÂRLUGEA,
Târgu-Jiu, iulie 2021