Actualitatea clasicilor

[„ÎNCĂ DE PE LA ÎNCEPUTUL SĂPTĂMÂNII…” ]
– Mihai EMINESCU (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

Încă de pe la începutul săptămânii trecute se răspândise vorba că actualul cabinet ar avea de gând să demisioneze. Fiindcă această ştire părea a se confirma zilele din urmă, era neapărat ca o asemenea intenţie să aibă motive îndestul de puternice pentru a justifica o schimbare în împrejurări esterioare atât de grele. Acest motiv pare a fi ţinta Senatului, care dăduse într-adevăr naştere directă unui ministeriu de coaliţiune, şi indirectă celui actual, dar care nu pare plecat a admite o direcţie conducătoare cu priviri prea particulare.

La alegerea biurourilor pentru sesiunea ordinară a celor două corpuri s-au văzut deci că adunarea deputaţilor e în mare majoritate de partidul reprezentat prin organul ,,Românul”, iar alegerea în Senat (care începe la vice – preşedinţi; căci I.P.S. Mitropolitul ocupă oarecum de drept şi prin tradiţie istorică scaunul prezidenţial) s-au arătat că membrii acestui înalt corp sunt împărţiţi cel puţin în părţi egale între cele două mari partide din România.

Antiteza era să se manifeste însă mai mult c-o altă ocazie.

Se ştie că adunarea deputaţilor au ales un comitet însărcinat cu darea în judecată şi instrucţia procesului foştilor membri ai cabinetului Lascăr Catargiu. Din cabinetul acela însă trei sunt senatori, şi anume d-nii I. E. Florescu, Gr. Cantacuzino şi L.Catargiu. Fiindcă prin articolul 52 din constituţie un membru al unui corp leg[i]uitor nu poate fi urmărit judecătoreşte decât cu învoirea adunării din care face parte, comitetul menţionat mai sus s-a văzut silit de a face o asemenea cerere Senatului. Cererea făcută, opiniile Senatului începură a se diversifica. Unele credeau că o asemenea permisiune de urmărire nu trebuie dată deloc, altele că trebuie dată, în fine, a treia, că trebuie a se da numai sub condiţii certe.

Şeful cabinetului actual se întări şi mai mult în intenţia de a-şi da demisia şi deja începuse a circula combinaţiile deosebite despre înlocuirea lui, între cari cea mai însemnată e aceea a unei fuziuni între unele elemente liberale cu cel conservator. Membri liberali din Cameră, crezând a putea caracteriza opinia Senatului ca un amestec în drepturile aceleia, au ţinut acum opt zile în hotelul ,,Herdan” o conferinţă la care au luat parte şi senatorii liberali. În această conferinţă vor fi dat o espresie atât de puternică opiniilor lor încât d. Ioan Brătianu au revenit de la intenţia sa primitivă şi s-au învoit a aştepta mai departe opoziţia Senatului precum şi hotărârea acestuia în privirea cererei comitetului Camerei, încât perspectiva fuziunei, amintită mai sus, pare deocamdată înlăturată, deşi situaţia nu a suferit vreo schimbare esenţială în urmările ce poate avea. Căci, îndată ce majorităţile amândoror corpurilor vor fi opuse, unul din două va trebui dizolvat. Căci dacă ministrul Brătianu rămâne, Senatul va merge, dacă însă acel ministeriu va merge, atunci Senatul rămâne şi Camera merge. În fine conflictul arătat mai sus s-a rezolvit în mod pacinic în şedinţa de la 21 noiemvrie, prin primirea amendamentului d-lui C. Bozianu, în care se zice: Fără a prejudeca soluţiunea de drept care se va da prin viitoarea lege cerută de Constituţie despre responsabilitatea ministerială, Senatul acordă autorizarea cerută de Cameră pentru urmărirea senatorilor foşti miniştri puşi în acuzaţie. [Timpul, 24 nov. 1876]