Actriţa Virginica Popescu – divă universală a României interbelice

Pentru a avea o istorie reală a României trebuie să lucrăm la completarea acesteia, deoarece o anume perioadă a fost considerată decadentă şi nu a mai fost promovată, iar alta a fost interzisă. Avem scriitori, actori, cântăreţi, sculptori, pictori, etc., care au fost lăsaţi uitării sau interzişi. Unii au plecat peste hotare şi s-au desfăşurat artistic acolo, iar alţii s-au supus regimului totalitar sau au încercat să îl ocolească pe cât posibil.

Printre artistele uitate pe nedrept se află şi Virginica Popescu (19 noiembrie 1915 – mai 1984), diva universală a României interbelice. Aceasta era cunoscută ca „Fata frumoasă” şi a muncit de la 13 ani, jonglând cu muzica, teatrul şi filmul.

Virginica Popescu s-a impus în peisajul cultural românesc din perioada interbelică, devenind una dintre cele mai mari şi iubite actriţe ale acelei perioade. Născută în România, într-o perioadă marcată de schimbări politice şi economice, viaţa Virginicăi Popescu reflectă complexitatea unei epoci efervescente, în care cinematograful şi teatrul românesc căpătau o importanţă aparte. Prin talentul său şi prin dedicarea faţă de meserie, diva a reuşit să îşi clădească o carieră solidă şi să devină un simbol al epocii interbelice. Virginica Popescu a început să fie cunoscută în România pentru frumuseţea sa rară, dar şi pentru abilităţile sale remarcabile în domeniul artistic. Într-o perioadă când femeile nu aveau întotdeauna acces la oportunităţi egale în carierele de teatru şi cinematografie, ea a reuşit să spargă multe dintre barierele sociale şi culturale, impunându-se drept o adevărată divă.

A fost o vedetă incontestabilă a teatrului de revistă din perioada interbelică. A lansat şlagăre cunoscute ale epocii, precum: „Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea”, „Astăzi e ziua ta”, „Ascultă ce-ţi şopteşte la ureche dragostea”, „Spune-mi unde, când şi cum” sau „Ştergeţi ochişorii păpuşico”; sunt doar câteva dintre şlagărele nemuritoare lansate de „fermecătoarea vedetă de revistă” pe scena Teatrului „Alhambra”.

Povestea drumului parcurs de Virginica Popescu până când a fost acceptată să apară pe scena Teatrului „Alhambra” a fost consemnată de F.O. Fosian în monografia sa „87 artişti bucureşteni din teatru, operă şi revistă”, publicată la editura „Cultura poporului”, în anul 1940. „Virginica Popescu îşi mărturiseşte data naşterii: 19 Noiembrie 1915. La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-şi câştige singură existenţa… O prietenă a sfătuit-o să-şi încerce norocul la Cărăbuş… După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuş, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece şi în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s’o ia. – Doar n’o să am grije şi de ţânci!… – i-a replicat dânsul. A jucat zece zile la Teatrul Poştei (actualmente Alhambra) în „Wunderbar”, apoi la cinematograful „Marna” cu Giugaru şi Lizica Petrescu… apoi a şomat, până când, într’o zi, a dat de un anunţ prin care se căutau coriste şi baletiste pentru stagiunea Teatrului Alhambra. S’a prezentat şi, cu toată opunerea lui Siomin a fost angajată. Şi-a văzut de teatru, conştiincioasă. Cânta în cor, dansa, până într’o seară când, îmbolnăvindu-se Annie Siomin, care avea de cântat un cuplet în faţa unei linii de opt fete, a fost indicată s’o înlocuiască. După câteva zile, d. Nicuşor Constantinescu a chemat-o în birou.- La anul, nu mai eşti baletistă!… Te facem solistă… Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în „Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în „Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în „Alhambra în carnaval” şi între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau, vedetele zilei ş.a….Şi când într’o zi, dl. Nicuşor Constantinescu a spus despre ea: – O vedeţi pe puştanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină… O s’ajungă artistă mare!…Cei din jurul lui au zâmbit… Pronosticul însă s’a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului…” .

În 1937, Virginica Popescu era deja o vedetă a Teatrului Alhambra condus de celebrii Ion Vasilescu, Nicolae Vlădoianu şi Nicuşor Constantinescu. Reporterul revistei „Rampa” – Jack Berariu – a întâlnit-o întâmplător pe frumoasa vedetă la ştrandul Bragadiru, echipată într-un „costum chic de baie care îi reliefează arhitectura unui corp impecabil.“. Întâlnirea neprogramată le-a prilejuit celor doi „o convorbire ocazională, cu desăvârşire neprevăzută”, pe care cititorii au găsit-o publicată în paginile cunoscutei reviste „Rampa”. Gloria şi strălucirea teatrului românesc de revistă s-a stins în anii de după 1945. Virginica Popescu a continuat să joace până la finalul anilor ’60 pe scena Teatrului Municipal din Bucureşti, devenit mai apoi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. A avut de asemenea şi câteva prezenţe secundare în peliculele cinematografice „Cu Marincea e altceva” (1954, în rolul Nataliţei Busuioc), „Directorul nostru” (1955, în rolul „femeia cu pălărie care vrea să intre în audienţă”), „Băieţii noştri” (1960) şi „Porto Franco” (1961, în rolul Lolita).

De-a lungul carierei sale, Virginica Popescu a avut ocazia să joace alături de unii dintre cei mai importanţi actori şi regizori ai vremii, iar acest lucru i-a permis să îşi construiască o reputaţie de actriţă extrem de talentată şi apreciată. Actriţa şi-a început activitatea artistică într-o perioadă în care cinematograful românesc abia prindea contur, iar industria cinematografică era într-o continuă dezvoltare. Într-un context în care cinematograful de la noi era influenţat de modelele din Europa Occidentală, tânăra actriţă s-a adaptat cu succes la cerinţele industriei. Aceasta a reuşit să îşi croiască un drum propriu, îmbinând atât teatrul, cât şi cinematograful într-o carieră ce a atins culmi înalte. Talentul său a fost remarcat de critici şi regizori, ceea ce a dus la o ascensiune rapidă în carieră. Deşi Virginica Popescu s-a remarcat prin roluri din cinematograf, talentul său a fost incontestabil şi pe scenele teatrelor din România. În acea perioadă, cinematograful românesc era în plin proces de modernizare, iar teatrul rămânea o componentă importantă a culturii româneşti. Virginica Popescu a ales să combine aceste două forme de artizanat artistic, alternând între rolurile din film şi cele din teatru. Aşadar, cariera sa a fost una diversificată, caracterizată printr-o prezenţă pe scenă remarcabilă.

În filmele de succes în care a jucat, Virginica Popescu a abordat roluri complexe care îi puneau în valoare nu doar frumuseţea fizică, dar şi capacitatea de a reda personaje cu trăiri şi conflicte interioare profunde. Virginica Popescu a fost renumită pentru versatilitatea sa artistică, reuşind să joace atât roluri tragice, cât şi comedii sau filme de aventuri. Această diversitate a fost un alt factor care i-a consolidat statutul de actriţă emblematică a perioadei interbelice. Cariera Virginicăi Popescu a fost un simbol al apogeului cinematografiei interbelice româneşti, însă, la fel ca multe alte mari staruri ale acelei perioade, şi ea a cunoscut declinul.

După al Doilea Război Mondial şi schimbările radicale ale regimului politic, industria cinematografică românească a traversat o perioadă de stagnare, iar numărul producţiilor din perioada interbelică a scăzut drastic. În faţa acestor schimbări, frumoasa brunetă cu ochi în culoarea mării a ales să se retragă treptat din atenţia publicului, iar cariera sa cinematografică s-a diminuat. Chiar şi în timpul acestui declin al cinematografului, Virginica Popescu a rămas o figură de referinţă în cultura română. Prezenţa sa pe scenă şi impactul pe care l-a avut asupra publicului au fost atât de mari încât numele său a rămas pentru totdeauna asociat cu o eră de glorie a cinematografiei româneşti.

Astăzi, Virginica Popescu rămâne un simbol al cinematografiei şi teatrului interbelic. Filmografia sa, dar şi amintirea carierei sale, continuă să inspire noi generaţii de actori şi iubitori ai cinematografiei. Chiar şi după mulţi ani de la retragerea sa, numele Virginicăi Popescu este cunoscut şi apreciat în România, iar filmele şi spectacolele în care a jucat sunt recunoscute ca adevărate comori ale cinematografiei româneşti. Moştenirea sa artistică continuă să trăiască, iar fiecare generaţie care descoperă lucrările sale rămâne fascinată de carisma, talentul şi dedicarea cu care Virginica Popescu a construit o carieră de neuitat. Virginica Popescu a rămas una dintre cele mai mari staruri ale României interbelice, iar moştenirea sa continuă să fie una deosebit de valoroasă.

Virginica Popescu a murit în mai 1984, la Bucureşti, iar amintirea sa a acoperit-o colbul. Îl vom scutura şi îi vom reda strălucirea de care poate avea parte, meritoriu. Pe siteul IMDB actriţa româncă Virginica Popescu este trecută în prezent cu patru filme artistice: „Cu Marincea e ceva” (1954; rol Nataliţa Busuioc); „Directorul nostrum” (1955; regia Jaen Georgescu; cu Alexandru Giugaru şi Grigore Vasiliu – Birlic); „Băieţii noştri” (1960) şi „Porto Franco (1961; rol: Lolita). Din păcare nu avem multe materiale publicitare de epocă, care să confirme talentul şi valoarea acestei mari actriţe, demne de a fi trecută în istoria teatrului şi filmului românesc, în perioada sa de pionierat. Sperăm în completarea celor uitate sau voit ascunse, spre refacerea imaginii generale a artei şi culturii româneşti, iar Virginica Popescu îşi va găsi locul său binemeritat. (George V. GRIGORE)

Surse: imdb.com; cinemagia.ro; playtech.ro