Abrogarea omului de către om

Nimic nu prevestea atunci, în urmă cu vreo șase mii de ani, ce avea să urmeze. O viețuitoare fragilă, extrem de vulnerabilă la agresiunea mediului sau a altor lighioane, se ascundea în peșteri sau închipuia bordeie primitive din frunze și crengi în așteptarea unor vremuri mai bune. Ce a condus primata înveșmântată în blănuri la statutul de stăpân al planetei? Probabil viclenia, agerimea, solidaritatea tribală, înclinația spre perfecționism, dorința de a avea mai mult, dar și rațiunea. Aceasta din urmă nu pare să fi rezistat în timp, însă mai vedem, mai avem pagini de întors. Deși noile curente de gândire împing lumea mai curând spre o catastrofă globală autoprovocată decât spre un viitor luminos. Omul a făcut până acum legea, de fapt el a fost și este legea. Una nu întotdeauna dreaptă, care ne-a făcut să strângem din dinți, să dăm din coate și să mergem, târâș-grăpiș spre un viitor incert dar previzibil. Apar noi teorii care propovăduiesc necesitatea reducerii drastice a populației globului ca garanție a continuării civilizației umane. Unii „gânditori” avansează chiar un scenariu apocaliptic: 90% din cele șapte miliarde de oameni ar trebui să piară  pentru a asigura sustenabilitatea celorlalți 10%! Nu ne spun și cum vor face asta – nici măcar un război nuclear global sau o catastrofală pandemie nu ar putea duce la asemenea rezultate. Dar merită încercat, poate au făcut-o deja. Lipsa de resurse crește presiunea maselor prea mari ca să mai poată fi satisfăcute, asupra politicului, care, la rândul său răspunde prin tiranie. Civilizația umană nu este și nu a fost niciodată un stup, pentru că fiecare individ a vrut – și vrea în continuare – mai mult pentru el, ci mai degrabă o haită dominată de indivizi despotici. Este nevoie, deci, de supunere. Cum poți obține asta? Prin saturarea cu sloganuri. Prin înlocuirea creativității cu tehnologia, a spiritului cu constrângerea. Ordinea absolută, supunerea, ca pretext al despotismului.

 Se întâmplă deja. Și așa cum ne-am obișnuit, se întâmplă pe dos. Societățile cele mai avansate, ghiftuite alimentar și tehnologic, sunt primele care cad victimă noului sistem. Ele se transformă pe nesimțite în dictaturi fiindcă îndestularea tuturor nu mai este posibilă. Cetățenii încep să fie convinși că e mult mai bine să tremuri în propria locuință sau să cumperi alimente pe cartelă, după ce decenii în șir ai risipit resurse și ai aruncat la gunoi tone de hrană. Aici, propaganda și strategiile de advertising și-au făcut din plin datoria. Trăind de la un Black Friday la altul, mintea este antrenată să devină, ușor-ușor, adaptabilă la lucruri care în urmă cu numai doi-trei ani erau de neconceput. Se spune că omul de astăzi are un creier cu un volum mai mare decât strămoșul său neanderthalian. Savații au greșit – mărimea creierului este neimportantă: există mamifere uriașe care rumegă copaci întregi, dar nu pot rumega idei. Neodictaturile de astăzi au o eficacitate sporită pentru că nu se bazează pe violență, ci pe efortul de a convinge că răul e de fapt bine, că minciuna e de fapt adevăr, că întunericul, în toate formele sale, e de fapt lumină. Omul nu pricepe că astfel va fi păcălit, dezbrăcat de propriile convingeri, că libertatea nemăsurată e un delict și o va primi, de acum înainte cu porția. Logica va fi înlocuită de sentințe. Turma va lua locul individualității creatoare și al solidarității. O mână de ajutor zdravănă în acest sens dau și platformele de socializare – acestea fiind, probabil, una dintre cele mai spectaculoase manifestări ale mediocrității din întreaga istorie a omenirii. Omul a făcut până acum legea. A fost și este legea. Și se îndreaptă spre comiterea unei înspăimântătoare erori, aceea de a se abroga pe sine.

Sper ca toate acestea să nu fie decât rodul unei gândiri exagerat de pesimiste a unor futurologi, politologi sau cititori în stele marcați de frustrarea neîmplinirii profesionale sau personale. Rămân, totuși, sceptic: de undeva, dintr-un sertar prăfuit al memoriei pe care îl credeam închis pe vecie, îmi răsună în urechi vorbele lui Curzio Malaparte: Libertatea costă scump. Mult mai scump decât robia. Și nu poate fi plătită nici în aur, nici cu sânge, nici cu cele mai nobile sacrificii, ci cu lașitate, prostituție, trădare, cu toată murdăria sufletului omenesc. Așa să fie, oare? (Dragoș CIOCĂZAN)