A fost odată ca niciodată

Dintre toate străzile şi uliţele mai vechi sau mai noi ale Bucureştilor, există una care defineşte cum nu se poate mai bine tot ceea ce a însemnat sau încă înseamnă acest oraş care surprinde prin amestecul de anacronic şi modernitate, fiind în acelaşi timp şi cosmopolit, şi original, şi eclectic. Nu există nimic mai bucureştean decât tandemul format de bulevardele Nicolae Bălcescu şi General Gh. Magheru. Ideea unei axe care să traverseze oraşul de la nord la sud apare în anul 1900. Calea Victoriei, până atunci principala stradă a capitalei, trebuia degrevată de traficul uriaş care o sufoca. Miile de trăsuri, pietonii şi automobilele, al căror număr începuse să crească, făceau ca fosta Uliţă Mare trasată în anul 1697, continuată mai apoi cu Podul Mogoşoaiei, să fie mereu blocată.
Lucrările se vor desfăşura în trei etape, începând cu anul 1905 şi finalizându-se în anii patruzeci. Prima etapă a constat în exproprieri şi demolări masive în zonele adiacente, pentru a permite eliberarea terenului şi deschiderea frontului de lucru. A doua etapă, între anii 1920 şi 1933, a însemnat ridicarea primelor clădiri înalte din Bucureşti, blocuri cu opt-zece etaje, care au schimbat aerul patriarhal, de sat cu pretenţii de oraş, al urbei. Acum apar câteva clădiri emble-matice, cea mai importantă dintre ele fiind blocul Ciclop, prima parcare pe mai multe nivele din Europa de Est, care poate fi considerată bunica parcărilor supraetajate de astăzi. Bucureştii intraseră în era automobilului… În ultima etapă, cea mai amplă, zona devine un imens şantier. Pe flancurile celor două bulevarde apar blockhaus-uri cu valoare de simbol: blocurile Dunărea, Wilson, Rosenthal, Casata, Palladium, Creditul Minier, ARO (actualul Patria), Malaxa-Burileanu, Palatul Societăţii de Gaze şi Electri-citate. Clădiri cu apartamente destinate proti-pendadei, dar îndrăgite de toţi locuitorii. La parterul acestora se deschid magazine, cafenele, cofetării şi restaurante elegante, dând oraşului un aer european, modern, aerisit, şi o personalitate urbană similară marilor capitale ale continentului. În aceeaşi perioadă, capitala României începe să atragă turişti şi investitori din întreaga Europă, ceea ce impune construirea unor noi hoteluri, la standardele epocii, precum şi centre comerciale pe măsură. Aşa apar hotelurile Ambasador, o clădire impunătoare, de douăsprezece etaje, cu faţada decorată în stil Art Deco, şi Anghelescu (redenumit Lido după 1960), acesta din urmă având o terasă devenită celebră prin (altă premieră!) piscina cu valuri artificiale. În partea sudică a arterei, spre Piaţa Unirii, centru comercial dominat de clădirea Halelor, se ridică două magazine care au rămas la fel de vizitate până în anii nouăzeci, când unuia dintre ele i s-a schimbat destinaţia, iar celălalt a fost demolat: magazinul universal La Vulturul de Mare cu Peştele în Gheare şi magazinul universal Pop & Bunescu (devenit, în 1948, Bucureşti). O plimbare pe această arteră te făcea să uiţi mahalalele sordide de la periferie, acestea fiind desigur, în epocă, o problemă a tuturor aşezărilor urbane ale lumii, rezolvată abia pe la mijlocul anilor şaptezeci. Eleganţa şi abundenţa produselor, aspectul vitrinelor, terasele pline de flori ale restaurantelor, negustorii stradali care îşi lăudau marfa, tarabele cu castane coapte, dar şi barurile automate, apărute pentru prima oară în Bucureşti, tot pe acest bulevard, alcătuiau o lume de un farmec aparte. De altfel, în anul 1936, prestigioasa companie de consultanţă şi evaluare imobiliară Cushman & Wakefield, clasa acest bulevard pe locul trei, în topul celor mai scumpe, elegante şi atrăgătoare artere din Europa.
O menţiune specială se cuvine a fi făcută despre două clădiri al căror renume dăinuie până în zilele noastre în memoria bucureştenilor. Prima dintre ele este blocul Carlton, cea mai înaltă clădire a capitalei până în noiembrie 1940, când un seism puternic a distrus-o. A doua este faimosul bloc Scala, care adăpostea la parterul său o la fel de celebră cofetărie. Şi acesta a fost ras de pe faţa pământului în timpul puternicului cutremur din 4 martie 1977, alături de alte treizeci şi şase de clădiri din zonă, printre care blocurile Casata, Dunărea, Nestor (de pe Calea Victoriei) şi Belvedere (un bloc cu 13 etaje situat pe strada Brezoianu, care a fost până în 1971 cea mai înaltă clădire rezidenţială din oraş).
Pentru cei care iubesc cu adevărat acest oraş, tandemul Magheru-Bălcescu va rămâne mereu adevăratul downtown, locul în care vechii Bucureşti au părăsit epoca feudală, s-au îmbrăcat în straie noi şi au păşit pentru prima dată în modernitate. Niciuna dintre zonele de fiţe de astăzi nu se ridică la nivelul de bun gust, rafinament şi eleganţă al vechiului bulevard.
Deşi indolenţa, nepăsarea şi ignoranţa autorităţilor au transformat zona într-un loc periculos, în care precaritatea structurilor de rezistenţă ale clădirilor este acoperită cu bannere şi mesh-uri, mutilând faţadele şi văduvindu-le de aerul interbelic, farmecul străzii rămâne acelaşi. Interese imobiliare meschine şi foamea de terenuri în zona centrală a capitalei au condus, probabil, la această stare de fapt. Important este însă că lucrurile de valoare reuşesc întotdeauna să supravieţuiască prin preţuirea şi dragostea celor din jur. Aici nu poate fi vorba, cel puţin deocamdată, despre şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar ceea ce a fost odată ca niciodată va rămâne etern acolo, printre legendele care au clădit şi au scos din anonimat fermecătoarea noastră capitală.
(Dragoş CIOCĂZAN)