Cine face ştirile?!

Poate că unii dintre dumneavoastră se întreabă cine face ştirile şi îşi dau şi răspunsul: ziariştii. Incorect. Ziariştii găsesc, identifică noutatea interesantă, semnificativă şi apoi scriu ştirile. Noi creăm evenimentul care dă naştere unei ştiri. Cu alte cuvinte, nu sunt atâţia ziarişti câte ştiri ar putea fi!

Ştirea este un gen publicistic – cel mai important, pentru că el stă la baza tuturor genurilor publicistice! – care arată realitatea prezentată într-o comunicare accesibilă, în contextul şi la momentul potrivit. Pentru a avea caracterul de ştire, ceea ce se relatează trebuie să fie: actual, în curs, la zi; important, semnificativ sau neobişnuit, să intereseze un număr mare de cititori, auditori, telespectatori, care alcătuiesc publicul ţintă.

Dar aveţi dreptate. De (prea) multe ori ziariştii fac ştirile! Independent de semnificaţia evenimentului relatat şi de interesul nostru. În acest fel suntem atraşi într-o bulă a unor fapte nesemnificative, care nu ne servesc interesul, sunt un fel de „înlocuitori” pe care-i acceptăm în absenţa produsului original.

Ce e de făcut pentru a ajunge la ştire, la informaţie? Deşi pare uşor, răspunsul este foarte greu, pentru că obţinerea rezultatului dorit implică multe „variabile”. (Nu în ultimul rând deontologia ziaristului.) Informaţia trebuie verificată din mai multe surse diferite. De multe ori se întâmplă aşa, numai că sursele diferite au aceeaşi „mamă”, care-şi botează copiii diferit! Adică sursa surselor este aceeaşi. Apoi, furnizorii de evenimente oficiale, relevante pentru existenţa noastră, fie nu ştiu, fie nu pot să le ofere ziariştilor! În fişa postului purtătorilor de cuvânt pare că se află mai mult ce „să nu spui”, cum să ascunzi, cum să răstălmăceşti, decât ce trebuie! Despre oficiali? De multe ori confuzi şi „răzgândaci” conduc presa pe piste false. Pe drumul dintre realitate şi „comunicări oficiale”, presa imaginează subiecte şi face ştiri. Unele se nimeresc, altele nu. (Din păcate nu prea am remarcat interesul pentru a reveni asupra lor şi a le corecta.) Sigur, vorbim de „istoria clipei”. Dar istoria se face din clipe. Şi clipa, şi istoria, ambele trebuie să fie corecte.

În fine, noi toţi trebuie să ştim că noi facem ştirile, adică evenimentele pe care ziariştii le află, le apreciază ca fiind de interes, relevante, le transpun într-o comunicare corectă (logic şi gramatical) şi o oferă spre ştiinţă celor interesaţi.

În clipa de faţă, eu cred că am încetat să creăm evenimente generatoare de ştiri, că am intrat într-o bulă a comentariilor la comentariile unor păreri despre o realitate care ar putea să se întâmple, ceea ce ne sporeşte dorinţa de a avea ştiri importante şi semnificative. Ne mai salvează „neobişnuitul”, care, din păcate, nu este decât un banal „obişnuit” scos din context.

Breaking news! (Mioara Vergu-Iordache)