Doar un punct

Cred că nu este cel mai grav cât şi cum am fost furaţi, minţiţi, înjosiţi… Groaznic este că ne-a fost distrusă încrederea în orice şi/sau în oricine, că ne-am lăsat manipulaţi până la (aproape) anihilare. În deruta noastră, confundăm adevărul cu falsul, luăm în derâdere realitatea şi ne sprijinim pe iluzii, alergăm după himere.

Care-i „punctul nostru de sprijin”, cine ne dă „un punct fix”, ca să „mutăm Pământul din loc”? Unde căutăm acest punct? În noi? Aici? În Europa? Peste oceane?

Cum recăpătăm încrederea în noi, în voi, în ei, în mine, în tine, în el? Cum şi când ne vom privi în ochi, ne vom zâmbi, ne vom da mâna, ne vom sufleca mânecile şi vom purcede la treabă?

Cenzura a devenit sufocantă. Nu legal. (Dar când a fost „legală”?!) Din cauza neîncrederii. Libertatea de opinie este stratificată pe generaţii şi pe „ideologii”. (Scriu cu ghilimele pentru că la noi, dar mă tem că şi la alţii, nu prea mai există decât „ideologia” puterii, a banului!) Informaţiile contradictorii, cu acelaşi izvor sau cu surse diferite, bulversează realitatea fiecăruia dintre noi. Paradoxal, noi nu suntem o „societate” decât individual! Fiecare în parte.

Nici măcar în familii, diferitele generaţii nu mai ajung la consens. Nu mai avem încredere. Despre sfaturile, experienţa bătrânilor, tinerii spun că demonstrează un stil de viaţă pe care îl resping pentru că a însemnat acceptarea prea multor sacrificii. Aşa, dar tinerii nu fac sacrificii? Fără sacrificii, ei cum vor supravieţui, pentru că, din păcate, doar procentul acela de angajaţi ştiut de premier, cu salarii de 3000 de euro pe lună, nu este obligat a face sacrificiile „domestice” cotidiene ale celorlalţi, „sacrificii” ce înseamnă achitarea de facturi, rate, hrană, îmbrăcăminte, ghiozdane, cărţi, rechizite… În rest, tot românul face sacrificii, unii mai mari, e drept, pentru că „nu sunt bani”. Şi, cei care mereu au făcut sacrificii ar mai face, dacă ar avea încredere. Dar cum să aibă încredere când „nu sunt bani” pentru ca viaţa lor să fie măcar decentă, dar sunt bani, doar un exemplu, de repetabile costisitoare studii de fezabilitate?

Cum să ai încredere în cei care ne conduc când ei înşişi nu au încredere în ei? Cum să crezi în nişte pârâcioşi cu un comportament de copii impulsivi şi needucaţi? Dacă nu am avea grija de zilei de mâine,
ne-am lua pop-corn (vorba unui „clasic”!) şi am face galeria pe care o merită. Dar… O coaliţie care se sfâşie. Ce să-i ţină împreună când interesele lor sunt cel puţin divergente. Pentru că ei nu sunt în slujba interesului nostru. O dovedesc, fără putinţă de tăgadă, acum când se acuză, încercând să se scufunde unul pe altul, care pe care. Cum să ai încredere, cum să priveşti cu speranţă că vom construi, că va fi mai bine? Nu toţi vedem hăul?! Un punct de sprijin, vă rog, să reclădim încrederea! (Mioara Vergu-Iordache)