Viaţa merge înainte!

Nu aşa se spune?! Şi nu-i adevărat că „viaţa merge înainte”? Uneori, facem parte din această viaţă sau o purtăm în noi. De multe ori însă o privim impasibili cum trece, cum ne depăşeşte. Ni se întâmplă să ne trezim şi să ne urcăm în trenul ei, în „trenul vieţii”. Din păcate însă mulţi sfârşesc sub locomotivă sau sub vagoane, pe şine proiectate de alţii şi construite tot de alţii. Au cam dispărut şi gările solide în care să aşteptăm „trenul vieţii”: familia, şcoala, anturajul propice, reperele societăţii. Halte sărăcăcioase şi triste ne îndeamnă încă să ne agăţăm de vagoanele vieţii ca să mergem spre… Din ce în ce mai puţini ştim încotro, ştim ce vrem să găsim, ne imaginăm parcursul dincolo de un vetust „mers la trenului”. De aceea lipseşte şi entuziasmul. Cam demult nu prea se mai urcă lumea în tren cu convingere, cu entuziasm…Cei mai mulţi speră la El Dorado. Dezamăgirea este mare. Pentru că ne amăgim. Şi se caută alte halte unde s-ar putea să apară o oportunitate. De cele mai multe ori nu apare.

Viaţa merge înainte şi noi nu o vedem pentru că nu am fost învăţaţi s-o vedem.

Alţii, pe care îi invidiem, au învăţat să folosească alte vehicule ale vieţii, mai performante, mai rapide, au aflat unde vor să ajungă, ce vor să facă, de ce vor să câştige viaţă, în primul rând, nu averi materiale, financiare. Aceştia sunt şi cei care obţin ceea ce ceilalţi doar visează. Printre ei sunt aceia care nu dispreţuiesc halta din care au plecat, pentru că nu toţi au avut acces la o gară bogată! Sunt aceia care au remarcat oportunităţile în vecinătatea lor, nu peste mări şi ţări, care au fost educaţi să înveţe de oriunde şi de la oricine, să-şi aproprie experienţe, cunoştinţe, să aprecieze şi nu să dispreţuiască, să-şi asume cu umilinţă rolul de învăţăcel, înainte de a se pretinde învăţător. Sunt oamenii care ascultă mai mult şi vorbesc mai puţin, sunt oamenii care pun în practică planuri, nu numai le desenează, sunt oamenii care ştiu însemnătatea lui „acum” şi „aici”, care înţeleg valoarea şi importanţa cuvântului dat. Sunt oamenii care nu se feresc de respect, modestie, empatie, nu se dezic de originea lor, care nu se tem de muncă, oamenii care ştiu să râdă, să plângă, să mângâie… care îşi asumă viaţa care merge înainte. Pentru că viaţa nu se împiedică de frustrările, egoismul, lenea noastră de toate felurile, de reproşurile pe care le facem numai celorlalţi…

Fiecare vară, în fiecare an, este o gară sau o haltă, depinde de noi ce tren trece sau ce tren se opreşte! În care ne urcăm? Un mărfar, un personal, un accelerat, rapid, expres, de mare viteză, Intercity, Eurocity, Interregio…? Unele opresc doar la destinaţie. Altele trebuie schimbate. Putem face orice combinaţie dorim. Important este să avem clară destinaţia şi să alegem bine în care vehicul al vieţii urcăm. Pentru că, nu-i aşa, viaţa merge înainte. Cu noi sau fără noi. Baftă în viaţă, absolvenţi! (Mioara Vergu-Iordache)