Să nu te-afurisească neamurile!

Când tata, fie-i amintirea binecuvântată!, a plecat într-o altă existenţă, oarecum pe neaşteptate, acum 36 de ani, am vrut să fie îndeplinite toate tradiţiile, tot ceremonialul, aşa cum se cuvine. Şi ne-au sărit în ajutor rude, prieteni, vecini, cu sfaturi, de la cele decente, de bun simţ, până la „să spargă o cană în urma sicriului”, „să dea de pomană şase pături – din care să se reconstituie pereţii, podeaua şi tavanul unei camere –, un pat, o masă, scaune, haine…”. Eram uluită. Până şi destinaţia căciulii de astrahan a tatii a fost disputată: „să o dea unui străin”, „să o dea unei rude”. La un moment dat, familia, mama şi noi, copiii, nu mai contam. Alţii păreau să hotărască în locul nostru. Încercam să fiu lucidă, cea mai lucidă, ca fiică mai mare. Îmi venea să-i dau afară pe toţi, să ne lase să ne plângem durerea.

Am înţeles însă de ce oamenii aceia încercau să ne gestioneze situaţia. Pentru că noi nu ştiam, nu puteam sau nu mai ştiam/puteam!

Dar am întrebat preotul, care ne-a spus, printre altele, că aproape tot din ceea ce ni se propusese nu are de a face cu religia, cu biserica, cu ceremonialul înmormântării. Că sunt „iniţiative” ale unor enoriaşi (de multe ori pentru faimă), care au prins în comunităţi, iar preoţii, ca să fie agreaţi, le-au tolerat până ce acestea au devenit cutume. Şi a mai spus că este important să împarţi cu rudele, să dai de pomană celor apropiaţi, ca să nu fii duşmănit de neamuri, că-i păcat… Şi da, se dau de pomană case, mobilă, aparate electrocasnice, tot ce a avut defunctul, dar doar atunci când nu mai sunt urmaşi.

Nu v-aş fi povestit aceste amintiri dureroase (pentru mine), dacă nu aş crede că ele au în sâmbure o asemănare de tâlc cu situaţia din societatea românească de azi. E cutumă să nu ne (mai) pricepem, să nu (mai) ştim să facem şi să punem în aplicare programe, să ne gestionăm bogăţiile – materiale şi spirituale, să aplecăm urechea la sfaturi interesate sau dezinteresate, fără să ţinem seama de interesul nostru, de noi, de „neamurile” noastre. „Dăm de pomană” ca şi cum n-am avea urmaşi! Împărţim cu străinii, dăruim, atrăgând afurisenia, înjurătura „rudelor”.

Unde-i „preotul” care să ne dea învăţătură?! Dar, dacă este, l-am asculta?

Sigur că sunt diferenţe, România nu-i, slavă Domnului!”, pe catafalc. Dar pare bolnavă şi murdară în prea multe zone fizice, economice, spirituale, zone pentru care suntem incapabili să acţionăm. Nu, nu mă refer numai la guvernanţi, mă refer la fiecare dintre noi, de prea multe ori risipitori, făloşi, neatenţi la lumea noastră şi la lumea înconjurătoare. Parcă aşteptăm să rămânem fără urmaşi. …Şi nu întâmplător mă gândesc la faptul că 23 la sută dintre absolvenţii claselor a XII-a şi a XIII-a din promoţia actuală nu s-au înscris la examenul de bacalaureat. Mereu mai săraci. (Mioara Vergu-Iordache)