Când „altfel” devine realitate

A fi dascăl este o meserie aparte şi, înainte de toate, extrem de serioasă. Dar există şi profesori care pot face lucruri serioase… în joacă. Primii ani de şcoală înseamnă nu numai acumulare de cunoştinţe, nu doar o activitate searbădă de memorare a unor date şi cifre, ci, totodată, şi primii paşi în viaţă.
Doamna învăţătoare Consuela COLŢAN, de la Şcoala generală nr. 280 din sectorul 5 al Capitalei, demonstrează în fiecare zi că a învăţa prin joc, prin descoperirea cu propriii ochi a minunilor lumii, este mai eficient decât a preda unor copii plictisiţi, aşezaţi frumos cu mâinile la spate, în băncile din clasă. Acest mod de predare a făcut vâlvă în mass-media în ultima vreme. Şi, cum era de aşteptat, a iscat comentarii, pasiuni, polemici. Departe de a se considera o vedetă, doamna învăţătoare îşi continuă cu modestie drumul, făcându-i pe copii să intre cu drag pe uşa clasei.

Doamna învăţătoare Consuela COLŢAN, sunteţi deja o legendă, şi nu numai datorită mediatizării pe platformele de socializare sau prin televiziuni. De unde vine curajul de a face altfel de şcoală?

Cred că este mult spus „o legendă”, sunt un cadru didactic care „a deschis” uşa clasei sale şi şi-a făcut cunoscute activităţile în mediul online. În cancelaria virtuală am găsit acea colaborare după care tânjeam atât de mult şi unde am descoperit foarte mulţi colegi asemeni mie, de la care am învăţat multe lucruri şi pe care, la rândul meu, i-am inspirat. „Curajul” de a face altfel de şcoală, cum spuneţi dumneavoastră, vine, în primul rând, din necesitatea adaptării la nevoile noilor generaţii de copii, apoi din preocuparea permanentă de domeniul inovaţiei în educaţie şi, nu în ultimul rând, din dorinţa de autodepăşire.

Cum aţi defini un dascăl implicat? Sunteţi de acord cu ideea că un profesor bun este cel care experimentează şi învaţă lucruri noi odată cu elevii săi?
Din punctul meu de vedere, un dascăl implicat este cel care îi face pe copii să le placă şcoala, îi determină să participe cu tot sufletul. Un profesor implicat este preocupat să-i înveţe pe elevi nu doar cunoştinţe anoste, ci este preocupat să formeze caractere, să-i ajute să se descopere, să aibă încredere în propriile forţe, să-şi consolideze anumite valori şi atitudini cum ar fi: solidaritatea, empatia, cinstea, respectul, spiritul de într-ajutorare, iubirea faţă semeni. Foarte importantă este relaţia pe care profesorul (implicat) reuşeşte să o stabilească cu elevii săi, făcând apel la emoţie. Educaţia fără emoţie e doar simplă informare. Această relaţie implică: comunicare, empatie, afecţiune, deschidere, respect, corectitudine, ascultare activă, răbdare şi învăţare reciprocă. Fiind mereu lângă elevi, punând pe primul loc înţelegerea nevoilor lor, instruindu-i zi de zi, copiii m-au învăţat, la rândul lor, poate mai multe lucruri decât am făcut-o eu, citind sau studiind. Munca cu cei mici înseamnă bucurie, satisfacţie şi un flux de energie pozitivă de la mine spre ei şi de la ei spre mine.

Care ar trebui să fie priorităţile unui cadru didactic din învăţământul primar în secolul XXI? Sunteţi de acord cu unii dintre colegii dumneavoastră care se plâng că, în ziua de astăzi, copiii sunt mai puţin receptivi şi se plictisesc repede?
Profesorul secolului XXI trebuie să aibă capacitatea de a se adapta, de a se reinventa permanent, căci vremurile, societatea şi generaţiile de copii sunt într-o continuă schimbare. De asemenea, ar trebui să fie conştient de faptul că trebuie să pregătească elevii pentru viitor şi nu pentru prezent; acest lucru presupune viziune. Trebuie să ştie în primul rând care sunt abilităţile pe care trebuie să le dezvolte la elevii săi: comunicare, cooperare, gândire critică, creativitate. Să fie pregătit să predea generaţiilor de nativi digitali. Pandemia ne-a demonstrat că nu toţi suntem pregătiţi, dar că putem învăţa şi ne putem adapta din mers. Profesorul secolului XXI este capabil să îşi analizeze în permanenţă practicile de instruire şi să se întrebe dacă activitatea lui de predare este adaptată la nevoile diferite de învăţare ale copiilor. Însă, în colective de 35 de elevi este greu să te centrezi pe elev şi să realizezi o învăţare diferenţiată, dar nu este imposibil. Şi nu în ultimul rând, profesorii secolului XXI trebuie să îşi asume învăţarea continuă. Nu pot cere elevilor acest lucru, dacă eu nu demonstrez abilităţi de învăţare continuă, astfel încât să fiu la curent cu ceea ce este nou în educaţie. Ne plângem că ai noştri elevi sunt mai puţin receptivi sau se plictisesc repede doar dacă nu cunoaştem particularităţile copiilor din ziua de azi şi refuzăm să ne adaptăm stilul de predare în funcţie de acestea. În zilele noastre, activitatea de predare-învăţare ar trebui să îmbrace forma unei „aventuri a cunoaşterii”, în care copilul să fie provocat să participe activ, să descopere fapte, să observe fenomene, să experimenteze procese, iar rolul profesorului să fie mai mult de stimulare, de dirijare şi de motivare. Profesorul secolului XXI este cel care are un spirit creativ, dă dovadă de originalitate, are un stil aparte de a preda, aducând inovaţii prin care îi captează pe elevi, îi scoate din rutina zilnică şi îi provoacă la o învăţare activă. Acel profesor aude la sfârşitul orei „Wow, ce tare a fost ora!” sau „Ce repede a trecut timpul!” sau cum auzim noi, la învăţământul primar: „A fost cea mai frumoasă zi!” sau „Am cea mai bună doamnă!”

Aţi întâmpinat greutăţi sau critici în efortul dumneavoastră de a construi un mod original de a ţine lecţiile? Vi s-a reproşat vreodată abaterea de la reguli sau aţi fost sprijinită?
Sigur, am întâmpinat multe greutăţi, începând de la spaţiul fizic propriu-zis. Clasa noastră reprezintă un spaţiu versatil, care se transformă în funcţie de tipul activităţii desfăşurate. Toate acestea se întâmplă într-o şcoală de stat, care funcţionează în trei schimburi şi într-o clasă cu 35 de elevi. Pentru a face pregătirile necesare, mă duc la şcoală seara după ora 20, când se termină orele ultimului schimb, sau dimineaţa, la ora 6.30, înaintea începerii programului. La finalul activităţii, sunt nevoită să îmi chem părinţii în ajutor pentru a strânge totul şi a pune băncile la loc, în „stilul clasic”, căci la 10 minute după noi încep cursurile în tura a doua. Au fost apoi critici din partea unora dintre colegii de breaslă, fiind acuzată de „vedetism” sau de dorinţa de a ieşi în evidenţă, de faptul că părinţii au văzut că se poate face şi altfel şcoală şi au început să le facă reproşuri sau să le sugereze activităţi. Am continuat să îmi desfăşor activitatea aşa cum am crezut eu că este mai bine pentru elevii mei, având sprijinul părinţilor clasei, încurajarea conducerii şcolii şi apreciere şi feedback pozitiv din partea colegilor din cancelaria virtuală. Ultima dată când mi s-a reproşat abaterea de la reguli a fost în timpul pandemiei, când, în paralel cu sistemul hibrid, eu m-am întâlnit cu grupa de elevi din online în … şcoala în aer liber, în parc sau în livadă, bineînţeles, în condiţii de siguranţă deplină (mască şi distanţare fizică).

Şi, pentru a intra în detalii: care este povestea lui Moş Alfabet, a marionetelor, a celorlalte poveşti pe care le folosiţi pentru educarea copiilor?
Anul trecut, la concursul de bune practici CRED – Creatori de educaţie, proiectul nostru (din care fac parte marionetele menţionate) a fost premiat de către minister. Este vorba despre Şcoala marionetelor, un concept propriu, introdus în clasa pregătitoare, care se bazează pe folosirea tehnicilor din domeniul teatrului aplicat, alături de jocul de rol şi învăţarea experienţială. Aceste tipuri de activităţi se distanţează de transmiterea formală de informaţie şi asigură spaţiu învăţării bazate pe descoperire, experimentare, totul desfăşurându-se într-o atmosfera destinsă, într-un mediu interactiv. Proiectul Şcoala marionetelor a fost demarat în clasa pregătitoare din dorinţa de a-i face pe elevi să îndrăgească şcoala, de a putea comunica mai eficient cu ei şi de a-i cunoaşte mai uşor. Am început cu marionetele de mână „Curiosul” şi „Creativa” (mascotele clasei „Curioşii creativi”), apoi am continuat cu marionete pentru fiecare copil, jocul de rol devenind principala preocupare a elevilor mei, atât în timpul orelor, cât şi în recreaţii. Pe măsură ce am abordat noi conţinuturi, familia de marionete s-a mărit considerabil, astfel apărând: Domnişoara Alfabet, Moş Alfabet, elefănţica Emi, bunicul şi bunica, cuplul Î şi Â, dragonul Dino, perechea de bucătari, Domnul Quintus, Factorel etc. Toate aceste personaje m-au ajutat să coordonez „din umbră” activităţile, încurajând exprimarea liberă a copiilor, comunicarea, respectul reciproc, valorizând, în acelaşi timp, şi interesele lor şi oferindu-le astfel o învăţare activă, participativă şi creativă. Marionetele confecţionate de mine au fost prezente zilnic în activităţile noastre, realizând adevărate „lecţii-spectacol”, în care elevii erau implicaţi cu adevărat, descopereau singuri faptele, îşi valorificau cunoştinţele şi capa-cităţile anterioare, creau poveşti şi situaţii de viaţă din care învăţau lucruri noi. Datorită acestor personaje şi a situaţiilor de învăţare în care imaginaţia, fantezia pot zburda libere, accentul cade pe proces, nu pe produs. Elevul este participant activ la propria formare, poate pune întrebări, se poate manifesta spontan şi liber, chiar dacă profesorul conduce demersul didactic, din spatele marionetei. Dintotdeauna am considerat că abordarea ludică a învăţării îl face pe copil să vină cu plăcere la şcoală. Este necesar ca activităţile la care participă să fie prezentate într-o manieră atractivă, ca o poveste, din care şi el face parte, să simtă chiar că deţine unul dintre rolurile principale ale poveştii. Proiectul Şcoala marionetelor s-a dovedit a fi calea spre „îmi place la şcoală” chiar şi în cazul elevilor cu dificultăţi de învăţare. Copiii vin la şcoală cu sentimentul că aparţin unei mari familii, ai cărei membri se ajută reciproc, se susţin şi învaţă unii de la alţii. În grupuri mici interactive, prin intermediul marionetelor, elevii îşi pun unii altora întrebări în legătură cu conţinutul predat, clarifică noţiuni mai puţin înţelese, nefiind acceptată critica sau etichetarea. Astfel, toţi se simt acceptaţi şi ajutaţi, căci văd că greşeala, neştiinţa sau dificultatea de a înţelege ceva nu sunt stigmatizate.

Cum au primit copiii lecţiile deschise, în natură, departe de sala de clasă?
Şcoala marionetelor în aer liber, aşa cum am numit-o noi, se bazează în primul rând pe învăţarea experienţială, cea în care copilul „învaţă cu creierul, cu mâinile şi cu inima”, foloseşte materiale didactice din natură şi apelează la experienţe de viaţă practice. Şcoala în aer liber este foarte interesantă şi, de ce nu, distractivă. Copiii au avut posibilitatea de a se manifesta mai liber, de a fi mai relaxaţi, de a respira aer curat, de a face mişcare. De asemenea, i-a provocat la investigare, la cercetare, făcând apel la curiozitatea naturală, firească, a celor mici, le-a crescut gradul de participare activă, a intensificat relaţiile dintre ei şi le-a potolit puţin dorul de colegi şi de doamna învăţătoare. Educaţia outdoor permite un nivel ridicat de creativitate, atât din partea participanţilor, cât mai ales din partea organizatorului, a cadrului didactic. Este o reală provocare să planifici şi să realizezi în natură activităţi de matematică, limba română, ştiinţele naturii, muzică, arte vizuale şi abilităţi practice, aşa cum am făcut noi, şi la care copiii mei au participat cu mult interes şi entuziasm. Au fost lecţii memorabile din toate punctele de vedere!

Dincolo de contactul online, vă este dor de elevii dumneavoastră, de sala de clasă?
Îmi este foarte dor şi mie şi copiilor de activităţile noastre „altfel” din sala de clasă, de recreaţiile active, de provocările zilnice, de îmbrăţişări şi de pacheţelul împărţit cu colegii. În toată această grea perioadă am fost mereu în legătură cu elevii mei: am realizat multe activităţi în aer liber, am organizat petreceri online de ziua lor, i-am provocat la turul cartierului (Rahova Expres, aşa au numit ei jocul), s-au întâlnit cu Marele Alb, omul nostru de zăpadă, pentru a le dărui cărţi; le-am trimis scrisori prin poştă, i-am vizitat de 1 Decembrie pentru a-i premia, le-am fost sprijin moral, i-am ascultat şi i-am încurajat în permanenţă. Nu trebuie să uităm că un profesor educă nu numai prin ceea ce ştie, ci mai ales prin ceea ce este. Suntem modele pentru elevii noştri în orice moment şi le suntem sprijin moral acum, mai mult decât oricând, ajutându-i treacă mai uşor peste restricţiile impuse, să rămână optimişti şi încrezători.

Ce aţi schimba la actualul sistem de învăţământ primar, la programă, la metodologie? Ce este de făcut pentru ca toţi copiii să fie atraşi de studiu?
Sunt multe lucruri de schimbat în sistemul nostru de învăţământ, dar atâta timp cât este subfinanţat, nu se pot face paşi semnificativi. Aş vrea să putem lucra cu colective mai mici de copii, în şcoli care nu funcţionează în trei schimburi, să existe o colaborare reală în cancelarii, între profesori, şi să fie readus copilul în centrul educaţiei, nu doar pe hârtie. Dincolo de toate neajunsurile sistemului, noi, profesorii, ar trebui să apelăm mai mult la învăţarea afectivă, căci ea reprezintă unul dintre factorii importanţi în formarea personalităţii elevilor. Ross Campbell, în cartea sa, Educaţia prin iubire, sublinia faptul că: „exprimarea consecventă a iubirii faţă de copil stă la baza educaţiei eficiente. Nu contează dacă ea variază ca formă de exprimare în funcţie de timp şi spaţiu. Ceea ce contează este ca întotdeauna copilul să se simtă iubit.” Acesta este şi crezul meu: în activitatea şcolară, educaţia prin iubire este cea mai eficientă cale de dezvoltare şi de formare, mai ales în ciclul primar.

De la o generaţie la alta au loc schimbări de mentalitate, priorităţi, aspiraţii. În context, ce planuri de viitor aveţi, cum vă veţi adapta acestei evoluţii accelerate?
Este greu să îmi fac planuri de viitor, tocmai din cauza schimbărilor permanente din domeniul educaţiei. Ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că îmi doresc să ţin pasul cu vremurile şi cu viitoarele generaţii de copii şi acest lucru îl pot face doar prin pasiunea pentru meserie, prin învăţare continuă, prin menţinerea motivaţiei intrinseci, în ciuda dificultăţilor sistemului. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că schimbările în educaţie se vor produce, doar dacă acestea vor fi cerute şi acceptate de către toţi actorii educaţionali: elevi, profesori, părinţi şi instituţii de profil şi dacă între ele se stabilesc relaţii de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc. (Dragoş CIOCĂZAN)